They Live – un film mereu actual

La începutul acestei luni (mai exact, pe 4 noiembrie), filmul lui John Carpenter a împlinit 32 de ani de la lansarea în cinematografe.

Cu o durată ce depășeste cu puțin o oră și jumătate, specificul lui They Live rămâne caracterul său puternic de ordin social și politic. Întregul ansamblu de idei care se află la baza construcției lui, deși acoperit nu tocmai subtil de mantia SF-ului, conferă relevanță timpurilor în care ne aflăm și astăzi.

Deși este departe de a fi cel mai izbutit film al lui Carpenter, They Live nu a îmbătrânit nici măcar o zi. Din asta rezidă întreaga lui forță. 

Un bărbat musculos cu un rucsac în spate, Nada (interpretat de fostul luptător profesionist de wrestling Roddy Piper), se află în căutarea unui loc de muncă.

Prin ochii lui, Carpenter ne invită la o explorare urbană dintr-o metropolă în care pare să plouă încontinuu. Bărbatul pare să se îndrepte către nicăieri, atenția îi este captată de aproape orice mișcă în jurul său, inclusiv de predica stradală a unui preot (Raymound St. Jacques) care nu prevestește nimic bun.

Ajunge la marginea orașului, unde primește de muncă pe un șantier. Locul în care sălășluiesc ceilalți muncitori împreună cu familiile lor e supraaglomerat și plin de lucruri împrăștiate peste tot; o așezare insalubră și zgomotoasă.

E viața clasei muncitoare încadrată într-un peisaj dezolant. După ce se împrietenește cu un bărbat de culoare, Frank (Keith David), atenția lui pare să se îndrepte, de data asta, către ceva important.

De pe ecranul unui televizor așezat pe un maldăr de gunoaie, cineva emite ilegal o serie de idei alarmante. Se discută, printre altele, despre nevoia unei revoluții. O serie de alte evenimente sunt apoi semnalate de bărbat.

Patrule de poliție și câteva elicoptere iau cu asalt o biserică în care pare să se întâmple ceva bizar. Haosul se dezlănțuie îndată cu demolarea așezării în care trăiesc oamenii de la marginea orașului, dar mișcarea revoluționară începe îndată ce Nada descoperă o cutie plină de ochelari de soare speciali. 

Prin ei se vede adevărata realitate – aceea a unei societați înghițite de consumerism și publicitate. Lumea se vede literalmente în alb-negru, e manevrată de păpușari cu chipuri înspăimântătoare, și e ticsită de sloganuri subliminale, ascunse în spatele reclamelor de pe clădiri.

Mesaje precum „Obey”, „Consume”, „Watch TV”, „Buy”, „Stay Asleep”, „Conform” etc., reprezintă modalitățile prin care ei ne-au indus un vis – singura realitate fiind aceea pe care, deși o simțim și o trăim, suntem incapabili să o vedem.

Cu acest tip de percepție lucrează Carpenter, în contextul unei panici sociale care face să rostească vorbe din gura unor personaje, după cum „Suntem animalele lor de povară” sau „Le place să vadă cum ne urâm între noi”.

Replica clasei de jos – reprezentată de cei doi bărbați – e pe măsura forțelor asupritoare, care se pare că i-au supus atâta vreme. Forma lor de protest e violentă, mașinăria infernală de manipulare în masă e distrusă, dar prețul sacrificiului nu este unul deloc mic.  

Filmul a apărut în plin consumerism american, în epoca președintelui Bush, dar tema subjugării clasei muncitoare și a controlului omniprezent al căilor media devine din ce în ce mai presantă.

Alegoria asta e încadrată, totuși, în termenii unei estetici de film de serie-B: Nada recurge la forță fizică și armată pentru anihilarea acestor forțe extraterestre ce-au pus stăpânire pe rasa umană, ale căror fețe par împrumutate din motivele machiajelor sărbătorii Dia de Muertos.

De asemenea, interpretarea lui Roddy Piper e amatoricească – în ciuda eforturilor, Carpenter nu poate ascunde asta. 

Dar acesta este doar un aspect secundar al lui They Live (dacă nu chiar insignifiant), o altă parte importantă implică ideologia dominantă a aparatului represiv al statului.

Ea este cel mai bine reprezentată prin ceasurile de lux, cu dublă folosire, purtate de hoardele de extratereștri; e un simbol al clasei superioare, ai cărei membri comunică doar între ei, permițându-le să dețină în totalitate controlul.

La un moment dat, Nada remarcă pe cineva conștient c-a fost „văzut”. Se anunță imediat poliția prin ceasul-radio. La fața locului, mai exact în fundătura unei alei, apare un echipaj de poliție care poartă același tip de ceas – se întâmplă să fie ei înșiși niște extratereștri burghezi.

Conexiunea dintre aparatul ideologic al statului – reprezentat aici de ceasuri – și statul represiv, reprezentat de forțele de ordine, este mai mult decât evidentă. A fost văzută ca o linie directă între o ideologie care conduce un oraș și forța fizică polițienească care se află, uneori, doar în slujba celor aflați la conducere. 

They Live a decis să fie o poveste universală, aproape fără granițe și vârstă. Sigur că i se potrivește mai bine Americii, dar lupta dureroasă pentru supraviețuire, mai ales în această perioadă, se regăsește în toată lumea postmodernă.

Carpenter ne mai avertizează asupra unei iluzii sub care am ales să trăim.

Merge până într-acolo încât arată amenințător cu degetul înspre cei care ne manipulează, într-o vreme în care cetățenii sunt prinși în ițele coșmărești ale falimentului, ale structurilor economice, sociale și politice.  

They Live poate fi închiriat sau achiziționat de pe Amazon Prime Video.