Reportaj. Picnic cu lucrătorii asiatici pentru care România a devenit „acasă”: „În Filipine e la fel ca aici. Unii au, alții n-au”

Departe de casă și izolați, de cele mai multe ori, de români, lucrătorii străini stabiliți în România caută să se sprijine mai degrabă unii pe alții și să lege prietenii în comunitate.

• Din ce în ce mai mulți lucrători asiatici își găsesc locul în România, iar statisticile arată că o parte din ei rămân definitiv aici. Anul trecut aproximativ 140 de mii de cetățeni străini s-au stabilit în țară. 

• Tot anul trecut s-au emis 95 de mii de avize de muncă pentru cetățenii care au venit din afara Uniunii Europene și pentru anul în curs au fost depuse aproximativ 100 de mii de cereri pentru aprobare.

• Migrația lucrătorilor străini s-a accentuat și la nivelul întregii Uniuni Europene, care a eliberat în 2022 aproape 3,4 milioane de permise de ședere, cu 17% mai multe față de anul precendent. 

• Am petrecut o zi în comunitatea lucrătorilor asiatici pentru a înțelege care sunt impresiile lor despre România, cu ce probleme se confruntă și care sunt preocupările lor în București. De obicei îi întâlnim în restaurante, piețe și hoteluri, dar cel puțin o dată pe săptămână ei petrec ore întregi în parcurile capitalei. 

Vrem să putem relata în profunzime despre viața de zi cu zi a românilor, așa cum e ea. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

„În Filipine e ca în România. Unii au, alții n-au”

Este puțin trecut de ora prânzului, iar la ieșire din parcul Unirii, în apropierea fântânii centrale, mai mulți lucrători asiatici stau rezemați de trunchiul copacilor, cu plase de rafie la picioare, trolere și genți grele. Sunt în jur de 30 de persoane care râd cu poftă, se îmbrățișează și se pupă vioi pe obraz în semn de salut. În fiecare duminică se adună în același loc, bărbați și femei, de loc din Filipine, Nepal, India, Bangladesh și Japonia. Oameni care se bucură de „picnicul de duminică”, devenit deja tradiție în comunitatea lor. 

Când se strâng la un loc, mănâncă împreună, fac troc sau vând între ei produse locale. O fac pentru „a câștiga un ban în plus”, dar și pentru că le dă sentimentul de „acasă.” 

Își întind păturile la umbra copacilor și răstoarnă pe grabă într-un morman toate produsele ambalate pe care le-au adus cu ei din mai multe țări asiatice. Începând cu ora 12, toată lumea știe că mica lor piață va fi frecventată de oameni din mai multe colțuri ale lumii și „lucrurile trebuie să fie pregătite”. 

Sunt înșirate săpunuri, cosmetice, condimente, bomboane, parfumuri, vitamine, paste, dulciuri, ghiozdane, accesorii, iar fiecare „vânzător” are propria categorie de produse pe care se specializează. 

Leya e o filipineză stabilită în România de 13 ani, are marfa din mai multe părți ale lumii și e cunoscută în comunitate pentru asta. Aduce produse din Dubai, din Filipine, din Bangladesh, din Kuweit și Nepal. „Are de toate”, îmi spune o prietenă de-ale ei, plină de satisfacție. Soțul ei îi cumpără produsele din țările în care lucrează și apoi le aduce pentru ea în România. 

„Tu vrei ceva?”, „Ce ai nevoie?” „Ce să-ți dau?” „Vrei asta?”, întreabă femeia pe fiecare persoană din jurul ei, inclusiv pe mine. 

Luiza, îți recomand crema asta, o folosește și soțul meu și e foarte bună pentru ten. Apoi îmi recomandă un ruj, o apă micelară și măști hidratante de față. În stânga mea, alți patru bărbați se lasă convinși de insistența femeii și cumpără câteva mirodenii de la prietena lor, Leya. „O ajutăm să-și vândă marfa”, îmi explică unul dintre ei. 

Leya are doi copii și România a devenit a doua ei casă. Are o locuință aici și își dorește să rămână, să învețe limba și să-și integreze copilul la școală. Până acum și-a reînnoit viza de trei ori, iar anul acesta speră că va obține un permis pe zece ani.

A venit în România prima dată în 2009 pentru că s-a îndrăgostit și pentru că simțea nevoia de o schimbare. Recunoaște că situația ei financiară din Filipine „nu era grozavă”, dar se descurca. „Dacă ai norocul să te naști într-o familie cu viață bună, e bine. Eu am fost norocoasă, dar am prieteni care au avut tot felul de probleme. În Filipine e ca în România. Unii au, alții n-au”. 

„Aici am descoperit o altă lume”

În prezent, Leya este casnică și se împarte între București și Brunei, un stat din Sudul Asiei, unde locuiesc „mamaia și tataia”. Își duce în fiecare zi copii la hub-urile din capitală și apoi în parc. În timp ce copiii ei se joacă, ea ascultă pe Youtube videoclipuri în limba română în căști. Își dorește foarte mult să învețe limba, dar nu are ocazia să stea în preajma românilor prea des.

Prietenii o admiră pentru energia ei. Râde gălăgios în timp ce bate din palme, zâmbește cu gura până la urechi, se ridică, se pune jos, face câte o piruetă spontană, intră în vorbă cu toată lumea și, orice ar fi, nu pleacă duminica de la picnic mai devreme de ora 19. 

„Femeile din Filipine nu sunt doar prietenoase, sunt lucrători foarte buni, au în genă să fie lideri, să se descurce”, îmi spune Shibashi, un fost membru al Parlamentului japonez. În tinerețe a făcut parte din Partidul Democrat din Japonia și în urmă cu 15 ani a hotărât să se mute în România. Acum frecventează comunitățile asiatice din București și se bucură de o viață liniștită.

„Îmi place România, dar nu în mod special, doar s-a întâmplat să locuiesc aici. Am venit pentru soția și fiica mea, dar soția mi-a furat tot. Este româncă. Mi-a luat ceasurile, aurul, mașina, banii și a fugit. Am rămas singur cu fiica mea. A terminat facultatea și acum lucrează, deci practic mi s-au terminat obligațiile pe care le aveam aici. Dar am ales să rămân.” 

Prima dată a venit în România în 1990, pentru discuții diplomatice cu ambasada Japoniei și a continuat să revină apoi timp de zeci de ani. Venea de două ori pe an, o dată în aprilie și o dată în octombrie. Spune mândru că cel mai important lucru pe care l-a realizat în viața asta este că „a înființat cinci firme mici”, cu electrocasnice și restaurante, în care lucra în mare parte cu filipinezi. „Pe parcursul a zece ani am vizitat Filipine de peste 120 de ori, deci pot spune că îmi e foarte cunoscută cultura.”

Are 73 de ani și simte că mai are de trăit încă un sfert din cât a trăit până acum. „În interior mă simt tânăr. Cine decide când devii bătrân sau tânăr?” mă ia la întrebări bărbatul. E convins că o să treacă de 100 de ani și se bucură că poate trăi în altă țară în afară de Japonia. 

„Japonia e o țară foarte serioasă și să locuiești acolo nu e deloc ușor. Toată lumea are nevoie de două fețe, una în viața privată și una în public. Este foarte important să trăiești exemplar, să nu cauzezi probleme”, spune Shibashi. Iar după o viață trăită în acest fel a descoperit România: 

„Aici am descoperit o altă lume. Aici oamenii nu întrețin aparențe, nu pun așa mult preț pe bunele maniere, nu au măști. De exemplu, mănâncă semințe în parc și chiar dacă au un coș de gunoi aproape de ei, le aruncă pe jos.” 

A văzut multe gunoaie aruncate pe stradă și pentru el a fost un șoc să vadă că „femei aranjate, zâmbitoare ies pe stradă și aruncă gunoaie pe jos, nu le pasă.” Dar îi place această viață „mai relaxată, gălăgioasă și simplă.” 

Chiar dacă nu a întâlnit foarte des japonezi la picnicul de duminică, comunitatea de asiatici care se adună în parc îl face să se întoarcă în fiecare săptămână. 

„Din păcate, lucrez fără contract”

După două ore de vânzări și discuții apare o altă prietenă dragă de-ale Leyei, Divina. Are 42 de ani și a venit în România în 2013. A venit la picnic cu un troler de avion portocaliu, un rucsac și o geantă de plajă. 

Vorbește tare și repede. Scoate grăbită din lucrurile pe care le are de vânzare și parcă nu se poate decide cu care bagaj să înceapă prima dată. E distrasă de orice mișcă în jurul ei și se plimbă printre pături după ce dă un ochi la cum și-au aranjat prietenele ei produsele.

Mă observă, zâmbește și mă întreabă cu cine am venit. 

Leya m-a invitat. Ne-am întâlnit într-un parc zilele trecute și m-a invitat la picnic, îi răspund. 

Zâmbește, îmi urează bun venit și își scuză că nu are timp să facem cunoștință cum se cuvine. 

„Scuze, sunt în întârziere. Ne cunoaștem imediat ce mă instalez”, îmi spune veselă. 

Mă așez lângă ea și observ cum scoate cutii de bijuterii, ochelari, haine, papuci, șepci și pălării. Lângă ea are un caiet gros, în care își face inventarul obiectelor pe care le-a adus. 

„Trebuie să îmi notez cine a luat obiecte de la mine, altfel uit și rămân și fără ele, și fără bani”. 

Până acum oamenii care au luat produse pe datorie și-au ținut cuvântul și i-au adus banii după o săptămână. Crede că exact faptul că îi trece pe caiet a ajutat-o să îi mențină pe oameni responsabili. 

Divina locuiește în Pipera, este căsătorită și lucrează cu ziua. Plimbă câini, are grijă de pisici, de familii de străini, gătește, face curățenie și cumpărături în fiecare zi, timp de opt ore. Zilnic merge la câte două familii acasă, un cuplu din Marea Britanie și un cuplu din Canada, de care recunoaște că s-a atașat. 

„Din păcate, lucrez fără contract. Mi-aș fi dorit unul, ca să am pensie și să fiu în siguranță, dar soțul meu nu mă lasă.”

Este căsătorită și ea cu un român și își dorește să rămână aici. A lucrat o singură dată cu contract de muncă, pentru o româncă. O îngrijea, dar își amintește că i-a fost greu. 

„Vorbea foarte mult cu mine în română și mă zăpăcea toată ziua. Mă durea capul după ce plecam de la ea. Uneori lucram și în weekend, nu mă lăsa să am pauză și eram plătită puțin, 500 de euro pe lună.” Și a plecat de la ea, lucrând pe cont propriu.  

• Divina, arată-mi și mie cutia aia a ta de bijuterii, strigă Ann, o altă filipineză, însărcinată în cinci luni. Divina se entuziasmează la cererea Annei și îi aduce să vadă tot ce are.

Îmi cere părerea despre care cercei ar fi mai potriviți pentru ea. „Nu, mai bine lasă. Sunt obsedată de bijuterii, nu mă pot abține. Cumpăr prea multe. De asta nici nu am mai venit cu bani, ca să nu mai cheltui”, spune Anna. 

Și ea e femeie casnică și a venit în România acum 4 ani. S-a căsătorit și își dorește să nu mai plece vreodată. Se consideră o femeie simplă și în România îi place că se poate bucura de lucrurile mici. De florile din parc, de oamenii care trec pe lângă ea și de vreme. Pe de altă parte, îi lipsește familia, cu care discută doar prin videocall. În apartamentul din București se simte de multe ori singură și se plictisește, dar ziua de duminică o încarcă. 

„Orice problemă pe care o avem dispare aici, când suntem cu toții. Suntem ca o familie”. 

Crede că este foarte greu să îți faci prieteni români din cauza limbii. A constatat că „mulți dintre ei nu vorbesc engleză” și s-a resemnat să mai încerce. 

Și ea vinde marfă, dar mult mai puțină. Are într-o pungă de rafie doar câteva pungi de chipsuri de la un brand local. Spune că sarcina o obosește și nu mai are energie să invite oamenii să cumpere de la ea ca altă dată. Din când în când, vin singuri spre ea și o găsesc jucând candycrush. A ajuns la nivelul 1893. 

Lucrătorii străini „plătesc un preț mare ca să ajungă în România”

De la ora 12 si până seara se formează tot felul de grupuri de câte 10-12 persoane în jurul nostru, la distanțe de câțiva metri. Majoritatea sunt filipinezi, își expun produsele pe care le au de vânzare timp de câteva minute și apoi pleacă dacă oamenii nu prezintă interes. Nu și Leya. 

• Azi nu e o zi bună. Cred că majoritatea prietenilor mei sunt în parcul Titan, au meci de volei azi, îmi spune cu mâinile în șold, privind câtă marfă i-a rămas după câteva ore. 

Începe să ia din produse la piept si să se apropie cu ele de oamenii care stau de vorbă la mică distanță de pătura ei. În parc se aude cum cineva strigă, cu un accent neidentificabil de străin: „șase lei, un leu, cinci lei, calitate, haideți”. 

Între timp, un bărbat nepalez se apropie si începe să caute ceva anume pe pătura Leyei. Observă că sunt româncă și stăm de vorbă până se întoarce Leya să-l servească. Voia să cumpere un plic de Garam Masala. 

Karan e în România de trei ani și lucrează la un restaurant din sectorul 6. Îi place foarte mult ce face și comparativ cu traiul pe care îl avea acasă, e mulțumit. „Îmi lipsește familia, ne vedem doar pe cameră”, îmi spune Karan. 

Și el vine în parc duminica să socializeze, e singurul loc în care simte că aparține unei comunități. „Este greu să îți faci prieteni români, ei nu se apropie de noi, ba chiar se feresc”. Singura interacțiune pe care o are cu localnicii e la restaurant, când strânge și așază mesele. 

Karan are 47 de ani și urmează să plece din România în decembrie, pentru că se simte singur. Se gândește să meargă în Marea Britanie, unde are mai multe rude, dar îi e teamă că nu o să primească permis de muncă în timp util. „Anglia e foarte strictă și dacă nu știi engleza perfect sunt șanse mari să nu fii acceptat”. Până atunci, speră că o să aibă suficienți bani strânși ca să fie acolo de sărbători. 

Este mulțumit că nu are prea multe cheltuieli în România, agenția care i-a intermediat șederea îi acoperă tot ce este necesar. „Îmi place ce fac pentru că am mâncarea gratuită, am cazare gratuită, totul este gratuit. Agenția s-a ocupat de tot.” 

Vorbind despre drepturile pe care le au asiaticii care lucrează cu carte de muncă în România, Diana, o femeie de 40 de ani, tot din Filipine, ne întrerupe: „Dacă ai ști prin ce trec filipinezii ca să ajungă aici…”

„Filipinezii plătesc un preț mare ca să ajungă în România. Aproximativ 2.000 de euro le cere agenția și pentru filipinezi sunt foarte mulți bani. De obicei, oamenii își vând casele, pământul și fermele ca să ajungă aici și de multe ori angajatorii nu vor să le proceseze și să le înregistreze documentele”, susține. 

Fiecare angajator român trebuie să plătească o taxă de 5.000 de euro pe fiecare angajat care vine din Filipine către agenția intermediară, îmi relatează Diana. 

„Și angajatorii români nu vor să plătească taxa, normal, sunt foarte mulți bani, de unde să scoți 5.000 de euro pentru fiecare angajat din Filipine?”, se întreabă retoric. Lucrează în IT și câștigă 1.200 de euro pe lună, bani din care își îngrijește familia de șapte membri și se consideră norocoasă. „Situația multor femei e mult mai rea.”

În ciuda taxei care e plătită o singură dată de angajatorii români, femeia știe că „ei caută filipinezi pentru că sunt foarte muncitori. Unii pot lucra încontinuu fără pauză și cer mai puțini bani decât un român care stă mai mult la țigară decât muncește”. Spune că în biroul ei fix așa arată situația pauzelor. 

Iar pe de-o parte le convine și filipinezilor care vin din zone foarte sărace, spune femeia. „Salariul pe care l-ar avea acasă la ei ar fi echivalentul a 1.000 de lei aici, la unii chiar 500 de lei pe lună. De aceea atât de mulți filipinezi vin aici.”

Se uită în jur și îmi spune că foarte mulți oameni din cei care sunt acum în parc „au foarte multe probleme, de asta vin aici, ca să mai uite de ele”. Cele mai multe femei au probleme cu soții lor, sunt agresate, hărțuite, iar altele nu reușesc să obțină un contract de muncă sau sunt plătite insuficient. Dar duminica se întâlnesc și râd, dansează și își fac poze. 

„Chiar dacă avem atâtea probleme, atunci când venim aici si vorbim lucrurile se schimbă în bine pentru noi. De asta o facem”, încheie femeia.