„Câștigat la cărți”. Palatul Bánffy devine Palatul Roșca. Istoria controversată a unei retrocedări în centrul Clujului

• În această săptămână, Palatul Bánffy, cel mai reprezentativ monument baroc situat la kilometrul 0 al orașului Cluj-Napoca, va fi predat către moștenitorii care au câștigat – în urma unui proces controversat – dreptul de a deține două treimi din el. 

• Palatul Bánffy găzduiește din 1956 Muzeul de Artă, dar în ultimii 25 de ani a fost miza unui lanț de procese, finalizate cu o spectaculoasă retrocedare în natură. 

• Noii proprietari sunt oameni simpli dintr-un sat din județul Sibiu, care au convins instanța că Dénes Bánffy ar fi pierdut la cărți palatul în favoarea unui strămoș de-al lor. 

• Actualul director al Muzeului de Artă, Lucian Năstasă-Kovacs, spune că juriștii Consiliului Județean nu au folosit toate probele disponibile pentru a proteja patrimoniul.

• Consiliul Județean s-a spălat pe mâini de acest eșec administrativ și a lăsat Muzeul de Artă să dispună singur de patrimoniul clădirii istorice, ridicate în perioada 1774-1785.

• În 2019, un colecționar de mobilă veche a găsit un pașaport cu numele Nicolae Roșca la Brașov, alături de documente despre tezaurul românesc de la Moscova. În acest caz, pretinsul negustor de cojoace din Mărginimea Sibiului este departe de a fi ceea ce au susținut rudele sale în fața judecătorilor.

Acesta este, în prezent, felul în care a rezolvat instanța chestiunea proprietății asupra Palatului:

Revendicarea Palatului Bánffy are o particularitate: moștenitorii sunt în mod excepțional români. Cum a ajuns reședința de secol XVIII a guvernatorului Transilvaniei să fie moștenită de o familie de negustori din localitatea Săliște (jud. Sibiu) reprezintă cheia întregii afaceri. Însă nici instanțele sesizate, nici echipa juridică a Consiliului Județean Cluj, care ar fi trebuit să apere proprietatea, nu au reușit să clarifice circumstanțele în care românul Nicolae Roșca a devenit moștenitorul maghiarului Dénes Bánffy. 

Totul a început după 1995, îmi spune istoricul Lucian Năstasă-Kovacs, directorul Muzeului de Artă. La acea dată, Cluj-Napoca se afla în faimoasa eră Gheorghe Funar, ales primar în 1992. El avea să conducă destinele localnicilor până în 2004.

Rămas în memoria recentă drept unul dintre politicienii șovini, fost PUNR-ist, apoi coleg de partid cu Corneliu Vadim Tudor, Funar a imprimat administrației publice din Cluj-Napoca un vădit caracter naționalist. A vopsit băncile și stâlpișorii delimitatori în tricolor și a lipit mesaje în limba română pe unele din cele mai reprezentative case și palate aparținând fostei nobilimi maghiare. Spre exemplu, pe o statuie a lui Baba Novac administrația Funar a montat o plăcuță explicativă pe care scria: „Căpitan al lui Mihai Viteazul, ucis în chinuri groaznice de către unguri”. Abia în 2014, mesajul a fost ajustat, fiind și incorect istoric. 

Vrem să putem investiga în profunzime evenimentele care afectează viața de zi cu zi a românilor. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

Imediat după Revoluție, foștii proprietari de imobile, care fuseseră naționalizate în perioada 1945-1989 în timpul regimul comunist, au început să le revendice. Parlamentul românesc a dat trei legi reparatorii menite să reglementeze situația juridică a patrimoniului construit și a caselor care fuseseră luate fără temei de la proprietarii lor de drept, Legea 112/1995, Legea 10/2001 și Legea 247/2005.

În Cluj-Napoca s-a creat o psihoză: „Vin ungurii și ne iau Centrul!”. Actuala Piața Unirii, fostă Piață a Libertății, este înconjurată de clădiri care pe vremuri se numeau Palatul Bánffy, Palatul Jósika, Palatul Rhédey, Palatul Wass sau Palatul Sebestyén.

Și, într-adevăr, a existat o avalanșă de cereri, urmate de procese prin care moștenitorii marilor averi din perioada austro-ungară și interbelică, emigrați fie în Ungaria, fie în Austria, fie în SUA, și-au cerut drepturile. Inclusiv Universitatea Babeș-Bolyai (UBB) a fost dată în judecată de fiicele contelui Bánffy Miklós, care au revendicat o clădire situată pe strada Ion I.C. Brătianu, Palatul Toldalagi-Korda, în care funcționa Direcția administrativă a UBB.

Speța a fost respinsă de instanță, pe motiv că imobilul trecuse în proprietatea statului român încă înainte de legea naționalizării forțate din 1948. „Inițial și în cazul nostru instanța a decis la fel și a respins cererile moștenitorilor. Motivul a fost că nu poți lăsa moștenire ceva ce nu-ți aparținea. Cazul a fost considerat închis”, spune Năstasă-Kovacs.

În interviul acordat PressOne, directorul Muzeului spune că a consultat personal documente aflate în Arhivele Naționale ale României din Cluj și București provenind din patrimoniul CASBI – Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice. Instituția a fost creată în februarie 1945 și avea obligația de a conserva bunurile tuturor „supuşilor inamici” germani şi maghiari și se afla în subordinea Comisiei Române de Legătură cu Comisia de Aliată de Control. 

Năstasă-Kovacs a consultat inclusiv dosarele de urmărire disponibile în cadrul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.S.A.S) pe numele lui Nicolae Roșca și Dénes Bánffy. 

Bánffy a fost urmărit de Securitate, pentru că era ultimul dintr-un neam de nobili maghiari și era bănuit că s-a retras la Viena împreună cu „trupele dușmane” în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, după 23 august 1944, când România a întors armele împotriva Germaniei naziste, fostul său aliat. De altfel, acesta este și motivul pentru care Bánffy ar fi fost deposedat de toate proprietățile sale încă din februarie 1945, adică înainte de terminarea războiului. Era luna în care Armata Roșie și militarii români luptau pe frontul din Ungaria și reușeau să obțină predarea necondiționată a capitalei Budapesta. 

Pe timpul războiului, Dénes Bánffy și mama sa, Sarolta, au trăit pe o altă proprietate a familiei situată la 25 de kilometri de oraș, în castelul de la Răscruci. Aflat azi tot în patrimoniul Consiliului Județean Cluj, Castelul Bánffy din Răscruci, perechea celui din Bonțida, este în proces de restaurare din 2021, printr-o investiție cu fonduri europene și nu a fost niciodată revendicat. 

În 1946, mamă și fiu Bánffy au făcut o contestație, care a fost acceptată și chiar s-a publicat într-un Monitor Oficial în vara lui 1947, sub semnătura Regelui Mihai. Pentru câteva luni, Palatul Bánffy reintră în proprietatea familiei. Apoi, la București, statul român revine asupra deciziei.

„Bánffy invocaseră mai multe motive care i-ar fi obligat să părăsească Clujul pentru a se stabili la Viena în anul de «absenteism» (după septembrie 1944, n. red.). Susținuseră, printre altele, că au plecat pentru a-l trata pe tatăl lor, Albert, care era bolnav de cancer. Statul român a aflat că nu fusese chiar așa, așa că proprietățile le-au fost luate din nou. Există un inventar a tot ceea ce avea familia Bánffy la vremea aceea.” 

Istoricul Lucian Năstasă-Kovacs

Ce au dovedit în fața judecătorilor noii proprietari, familia Roșca, a fost că Dénes Bánffy și mama sa, Sarolta, au trăit în Palatul din Piața Libertății nr. 30 (actualmente Muzeul de Artă din Piața Unirii).

Imobilul avea însă o funcțiune mixtă, încă din perioada interbelică. Aici, de exemplu, își avusese sediul o filială a Partidului Social Democrat a lui Titel Petrescu, o cofetărie, un cinematograf, o bancă, un atelier fotografic. În 1945, toate aceste spații închiriate plăteau chirie statului român și există chitanțele aferente care să demonstreze acest lucru, spune istoricul. Înainte de Legea Naționalizării din 1948, un alt document face un inventar cu patrimoniul din Piața Libertății, imobilele și proprietarii lor.

De aici rezultă că fiul și mama au stat în fosta lor reședință într-un fel de apartamente sociale, ca chiriași ai Primăriei. E vorba de 80 de mp din Palatul compus din două corpuri, amplasate pe un teren cu o suprafaţă totală de 3.284 de mp. 

„Prima sentință judecătorească, cea din 1999, care le-a dat câștig de cauză moștenitorilor, vizează numai restituirea a ⅔ din aceste apartamente, cele închiriate de la Primărie. În baza acestei sentințe, au început o cascadă de procese. Din fiecare parte identificată a clădirii au cerut cele ⅔. De asta s-a ajuns în această nebunie. Sala Altarului, de exemplu, e două treimi a lor și o treime a noastră. Ei au și câteva săli întregi, inclusiv Sala Tonița, dar în cele mai multe din cazuri o parte a rămas la Muzeu, iar două părți le revin lor. În funcție de ce s-au făcut aceste împărțiri, nu știu, aș vrea să îmi spună și mie cineva.”

În 1968, Consiliul Județean a construit în cea de-a doua curte din spate o clădire modernă ce adăpostește centrala. Instanța a retrocedat și această anexă tot în cotă de două treimi.

„Direcția Juridică din CJ nu a făcut ab-so-lut nimic ca să se apere! Mi-au spus de nenumărate ori că au văzut toate documentele legate de acest caz, dar nici măcar nu le-au căutat. Atunci când documentezi ceva în arhive ai acolo o filă de folosire unde se consemnează toți cei care au avut acces la acel dosar. Numai eu pusesem semnătura acolo!”, susține directorul Muzeului. 

Lucian Năstasă-Kovacs spune, spre exemplu, că recensămintele consultate de el în ultimii ani pentru 1913-1914 în Săliște arată că acum mai bine de un secol s-au născut acolo 17 persoane cu același nume – Nicolae Roșca. Fiind o comunitate închisă, numele de familie sunt puține și repetitive, iar cele mai frecvente din Săliște erau Roșca și Lupaș.

În 2015, PressOne a mers la Săliște, în Sibiu, și a căutat-o pe Paraschiva Roșca, o femeie de 88 de ani, urmașa de drept a lui Nicolae Roșca și proprietara Palatului.

Paraschiva a fost toată viața contabilă și gestionară, întâi la o bază de recepție, apoi la o prăvălie. Pentru prima oară, figura ei a apărut în presă. Între timp, însă, Paraschiva a murit. Succesoarele ei sunt trei fete, una din Cluj, una din București și una din Sibiu, Lavu Maria-Magdalena, Ion Eugenia Lucia și Grozea Maria. Soțul Mariei Lavu, inginerul Dorin Lavu, a fost cel care a condus sistematic seria proceselor de retrocedare. Întâmplător, el lucra în Primăria Cluj-Napoca în perioada Funar. 

Puteți citi aici interviul pe care ni l-a acordat Paraschiva Roșca și istoria familiei Roșca povestită chiar de ea.

În 2017, Consiliul Județean condus de Alin Tișe anunța că pe parcursul următorilor doi ani calendaristici va investi peste 4,5 milioane de lei plus TVA în restaurarea fațadelor Palatului Bánffy. Banii au venit în tranșe și de șantier s-a îngrijit fostul președinte al Ordinului Arhitecților din Transilvania, Guttmann Szabolcs. 

Amplele lucrări la fațada dinspre Piața Unirii au debutat până la urmă în 2018 şi s-au finalizat în 2020. Apoi, la sfârșitul lui 2021, Tișe a anunțat că va duce mai departe investiția și a mai alocat 1.964.642 lei, bani proveniți din bugetul propriu, pentru lucrări de reabilitare și restaurare a fațadei estice a Palatului. 

Ce declara Alin Tișe în 2021 

„Vorbim despre o clădire emblematică a Clujului, o perlă arhitectonică a întregii Transilvanii. A fost, pentru noi, o misiune de onoare să îi redăm strălucirea şi să o punem în valoare aşa cum se cuvine.”

Alin Tișe, președintele consiliului județean cluj

Investiția s-a bazat pe prevederile unei Dispoziții a președintelui CJ Cluj din 13 octombrie 2016, care impunea obligația păstrării actualei funcțiuni a clădirii retrocedate timp de 10 ani. 

La vremea respectivă, restaurarea a fost o mică victorie în lupta cu degradarea, fiindcă Palatul se dezmembra sub ochii autorităților. Acum, directorul Lucian Năstasă-Kovacs se simte nedreptățit ca tot el să fie cel care cedează clădirea noilor proprietari. 

„După ce am tot investit, tot eu sunt obligat acum să închei cu ei procesul de predare-primire și contractul de închiriere. Eu semnez, dar dacă Consiliul nu votează, nu rămân eu bun de plată? Căci contractul este contract. Muzeul nu are bani, în afară de salarii, veniturile proprii sunt mici.”

PressOne s-a adresat Consiliului Județean pentru a afla ce fel de demersuri a inițiat pentru a securiza actuala clădire, după ce, la începutul lunii septembrie 2023, Muzeul de Artă a fost somat de moștenitori să fie puși în posesia spațiilor care le revin prin sentințe în cel mult 30 de zile. Ni s-a răspuns că Muzeul de Artă are competența de a da curs pretențiilor inclusiv privind plata chiriei solicitate de moștenitori.

Asta cu toate că Muzeul este o instituție publică aflată în subordinea Consiliului Județean, care îi votează anual bugetul.

Ce declară Alin Tișe în octombrie 2023

„Relativ la solicitarea dvs privind acordarea sprijinului nostru în efortul de a identifica toate soluțiile necesare pentru a salva de la un destin fatidic destinația actuală a acestui monument istoric, apreciem că la data formulării acesteia orice demers în acest sens nu este doar tardiv, ci și neîntemeiat.”

Alin Tișe, președintele consiliului județean cluj

Cu alte cuvinte, Consiliul Județean pare că încearcă să se spele pe mâini, după ce a investit aproape un milion de euro într-o clădire de patrimoniu pe care a pierdut-o.

Aceeași detașare față de problemă se citește printre rândurile unei adrese remise de Direcției Juridică a Consiliului Județean Cluj în 25 septembrie 2023 conducerii Muzeului de Artă care i-a solicitat ajutorul: Consiliul a rămas proprietar numai peste o treime din Palat, astfel că singurul în măsură să răspundă de viitorul instituției este directorul în funcție. 

„Relativ la calitatea de proprietar a UAT Cluj asupra imobilului în discuție, subliniem faptul că odată cu finalizarea operațiunilor de carte funciară prin care moștenitoarele d-nei Roșca Paraschiva și-au intabulat dreptul de proprietate, județul Cluj și-a păstrat calitatea de proprietar doar asupra părților din imobil care nu au fost retrocedate în natură.

În contextul emiterii încheierilor de carte funciară faptul că imobilul în discuție figurează în cuprinsul HCJ nr.143/2008 privind însușirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Județului Cluj, nu echivalează cu un titlu de proprietate asupra acestuia.” (Fragment din adresa remisă de Direcția Juridică a Consiliului Județean Cluj în 25 septembrie 2023 Muzeului de Artă).

În aceste zile, o comisie condusă de directorul Muzeului de Artă va semna cu reprezentanții juridici ai moștenitorilor actul de predare-primire a părților din clădire care le-au fost retrocedate în natură și cuantumul chiriei lunare. Moștenitorii au propus o chirie de 8.000 euro/lună, care să li se achite retroactiv, de la data sentinței judecătorești, care le-a dat dreptul asupra Palatului Bánffy.

Misteriosul Nicolae Roșca

Este momentul să lărgim un pic cadrul acestei dispute juridice. În 2019 presa locală, apoi presa centrală a publicat un articol despre o întâmplare desprinsă parcă din scenariul filmelor cu Nicolas Cage din seria „National Treasure” („Comoara națională”): un colecționar de mobilier de epocă a cumpărat de la magazinul unui anticar iranian din Brașov o vitrină, care avea un perete dublu. În compartimentul ascuns, el a găsit un set de documente originale, circa 200 de pagini cu un inventar făcut la ordinul lui Ion Antonescu, în 1941. Dictatorul încerca, pasămite, recuperarea de la Kremlin a tezaurului românesc trimis spre păstrare la Moscova în 1917. 

În același loc secret a fost găsit un pașaport purtând numele de Nicolae Roșca. Într-un interviu acordat ziarului Libertatea, persoana care a sesizat DIICOT-ul pentru a obține documentele prinse într-o rețea ilegală cu trafic de obiecte de valoare spune că Roșca a fost cel care a păstrat documentele ascunse.

„În afară de dosarul tezaurului, era multă corespondență privată a lui Nicolae Roșca, omul care a securizat documentele în urmă cu 80 de ani, precum și date despre lagărul de la Mărculești, din Republica Moldova.”

Attila Szocs, cel care a descoperit dosarul tezaurului din 1941

PressOne a cerut relații de la Biroul de Presă al Băncii Naționale a României, cu privire la identitatea lui Nicolae Roșca și a felului în care ar fi ajuns în posesia sa un astfel de document. 

Am primit acest răspuns: 

„Nicolae Roşca apare ca născut în localitatea Sălişte, judeţul Sibiu, în anul 1913. A fost angajat al BNR şi apoi militar activ. Nu se cunoaşte modul în care a ajuns în posesia documentelor, dar, probabil, ca fost angajat al BNR, a avut acces la dosar.”

O altă mică piesă din puzzle-ul vieții acestui om vine de la C.N.S.A.S. Năstasă-Kovacs a obținut dosarul de urmărire al lui Nicolae Roșca. Din el aflăm că a fost ținta unor percheziții domiciliare, fiind suspectat de „simpatii legionare”. 

Dosarul pare să fi fost deschis în anul 1963, ca urmare a unor delațiuni făcute de o fostă iubită cu care „a rupt relațiile”. Teoretic, omul nostru a intrat în vizorul Securității la 5 ani după ce fusese desemnat de către Dénes Bánffy moștenitor al bunurilor sale mobile și imobile. Teoretic, la momentul percheziției, Nicolae Roșca era deja un om foarte bogat încă din 1958.

Tot din dosarul lui aflăm că a satisfăcut stagiul militar la Regimentul 3 din Călărași începând cu 1935 și că, în 1936, a fost trimis în Germania pentru specializare. În 1963, Roșca era contabil expert, licențiat al Academiei Comerciale și Industriale din București și doctorand al aceleiași instituții și era funcționar la Banca Națională, Serviciul Relațiilor cu Străinătatea. 

În fișă apar însă și inadvertențe: o dată e consemnat faptul că s-a născut în octombrie 1913, pe urmă că e născut în august 1913. 

„Noi nu vom putea găsi cu certitudine despre cine e vorba, atâta vreme cât nu știm despre care dintre Roșca este vorba. E posibil să fie vorba de același personaj. Hai să vedem la Camera Notarilor Publici, unde s-a întocmit testamentul, când s-a făcut acel act, acest om cum s-a legitimat? Trebuie să fie un dosar!”, a precizat istoricul Năstasă-Kovacs.

Totuși, numele părinților, Nicolae și Ana, par să se potrivească cu ce ne-a relatat, în 2015, Paraschiva Roșca. „Soacră-mea o avut o prăvălie aci. Și-apoi el avea afacerile în sânge. O fost mai deștept. Asta e soacră-mea, Ana, am o poză mare cu ea acolo. Era isteață, negustoriță mare.”

Lui Nicolae Roșca, ne-a mai spus cumnata lui, Paraschiva, i se spunea „Micul milionar”. 

Din povestea spusă de Paraschiva Roșca am mai aflat că Nicolae Roșca ar fi fost un om singur și atent la pungă, ca orice negustor. S-a căsătorit după ce-a împlinit 50 de ani, apoi a divorțat fără a avea copii. La bătrânețe a ajuns în grija fratelui și a cumnatei sale. S-a stins în 1993, în casa părintească din Săliște. 

La percheziția despre care se vorbește în primele file ale dosarului deschis de Securitate, nu s-a găsit nimic. Ulterior, fosta iubită a mai făcut o delațiune având același obiect: Roșca ar deține un vast material propagandistic legionar pe care îl transporta săptămânal la Sibiu. Ofițerul care a supervizat acțiunea a scris următoarea indicație cu creionul albastru peste file, către securistul care a întocmit raportul, arătând că el nu este convins că Roșca este nevinovat: „I se pare normal ca un funcționar cu leafa la stat să fie și legionar?”

Deși statul român poate invoca dreptul de preempțiune, în Cluj-Napoca nicio instituție abilitată nu a făcut uz de prevederile legale pentru a decide soarta unei clădiri de patrimoniu. În 2020, Hotelul Melody, o clădire monument istoric lipită practic de Palatul Bánffy, a fost scos la vânzare și cumpărat cu 5,6 milioane de euro de Fundația maghiară Sapientia.

Ministerul Culturii, prin Direcţia Judeţeană pentru Cultură Cluj, nu și-a exercitat dreptul de preempţiune, transferându-l către autorităţile locale. În 2015, când Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei era pe cale să piardă amplasamentul din Piața Unirii în care funcționa Muzeul Farmaciei, nici Ministerul Culturii și nici autoritățile locale nu au făcut uz de dreptul de preempțiune ca să cumpere clădirea. Proprietarii, familia Hintz, deși inițial anunțaseră că vor să o vândă au demarat în perioada 2018-2023 un amplu proces de restaurare. Ca urmare, Muzeul Farmaciei a fost redeschis. 

Voicu Bojan a realizat un mini-documentar pentru PressOne despre această recuperare spectaculoasă. Îl puteți viziona aici. 

Tot în centrul orașului, Hotelul Continental, fostul Hotel New York, a fost scos ultima dată la vânzare în 2021 pentru 5,5 milioane de euro. Banii reprezintă o creanță contractată în 2013 de firma unui afacerist local, Ioan Bene, condamnat pentru corupție și fugit în Italia, și care ajunsese proprietarul clădirii. Primăria Cluj-Napoca a anunțat inițial că dorește să cumpere clădirea, dar nu a făcut niciun demers în acest sens.