Marea afacere privată cu filme pirat a Securității comuniste: „Tovarășii au pus deoparte niște bani negri”

Cine s-a îmbogățit clandestin de pe urma difuzării filmelor piratate furate din Occident în perioada comunistă și imediat după?

Istoricul Stejărel Olaru și scriitorul Liviu Tofan au pus cap la cap informațiile disponibile despre ceea ce pare a fi (din ce știm deocamdată, cel puțin) cea mai mare și profitabilă afacere privată a Securității românești. „A fost ca-n filme” (Editura Omnium, 2024) e o carte-mărturie despre fenomenul video răspândit în comunism pornind de la un informator cu aere de ofițer de Securitate pe nume Teodor Zamfir.

Vrem să putem relata în profunzime despre viața de zi cu zi a românilor, așa cum e ea. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

Pe o filieră numai de el știută, Zamfir a reușit să trimită în toate orașele din țară casete pirat furate din Occident, dublate în românește cu vocea Irinei Margareta Nistor. Cum s-au îmbogățit protectorii săi din Securitate de pe urma viziunii sale antreprenoriale și cum a reușit să țină departe de autoritățile de control milioanele de lei care curgeau, dar și cum s-au bucurat pe ascuns românii de filmele la modă în lumea liberă în anii ‘80, în interviul care urmează.

PressOne: Se pot estima sumele de bani la care se ajunsese din afacerea asta a casetelor pirat în perioada ei de glorie 1985-1992? Cum ne putem face o idee despre câți bani se rulau, de fapt, în afacere?

Stejărel Olaru: Precis, la virgulă, este imposibil de estimat sumele care se rulau pentru că nu știm câte rețele se dezvoltaseră pe teritoriul țării. Afacerea video a lui Teodor Zamfir, zis Dorel, era probabil cea mai mare dintre ele și a fost, în sine, o fabrică de bani. La el se adunau zilnic câteva sute de mii de lei din vânzarea casetelor video. Dar, de la Dorel,  procesul de copiere și comercializare continua pe mai multe paliere, unde se făceau alți bani, și asta constant. Dorel însă nu era singurul, chit că era cel mai important. Mulți alții făceau același lucru, cu rețele mai mici de distribuție. În carte l-am menționat, ca exemplu, pe Serghei Mizil, care la scurt timp și-a integrat afacerea de fotocopiere cu cea a lui Teodor Zamfir. Și să nu-i uităm pe cei care făceau bani organizând vizionări cu taxă, o practică larg răspândită.

Per total, această industrie clandestină producea probabil sute de milioane de lei pe an. Există numeroase mărturii despre câte apartamente și-au cumpărat unii din această afacere sau câte milioane de lei au pus deoparte.

Puteți specula dacă există vreo legătură directă între interzicerea videotecilor publice și explozia de videoteci private alimentate cu filme de la Dorel? A fost o întâmplare sau a fost o afacere cu dedicație pentru câțiva care au avut fler și au simțit piața și mirosul banilor?

Liviu Tofan: Acea decizie din vara lui 1985 este într-adevăr bizară. În primul rând, documentul respectiv – o circulară semnată de Suzana Gâdea, președinta Consiliului Culturii și Educației Socialiste (un fel de Minister al Culturii) – nu oferea nici o explicație și a surprins pe toată lumea.

Mai mult, interdicția lovea chiar în interesele autorităților, pentru că videotecile se dovediseră, după câțiva ani de funcționare, extrem de utile pentru suplimentarea veniturilor instituțiilor de cultură (teatre, opere, centre culturale) lăsate practic de izbeliște în urma reducerii masive a subvențiilor de la buget – vorbim despre așa-numita politică de autofinanțare. Nimic nu e întâmplător, cum se spune, dar nici nu putem afirma că a fost o decizie prealabilă luată cu bună știință pentru a susține afacerea video a lui Teodor Zamfir pentru că nu am găsit vreo dovadă în acest sens. Este însă evident faptul că interdicția i-a servit în primul rând lui Zamfir.

Cum ajunsese corupția generalizată din Securitate în anii ‘80? Îl putem considera, acum, un simptom al descompunerii regimului politic?

Liviu Tofan: Sistemul comunist a fost de fapt un sistem de tip mafiot, camuflat sub precepte ideologice și funcționând prin constrângere. Un asemenea sistem este viciat, corupt de la natură. Oricum, puterea absolută corupe absolut, să nu uităm. Cât privește regimul politic al acelei perioade, haideți să-l numim mai bine regimul ceaușist de putere personală discreționară. Un suport ideologic credibil nu mai exista, erau doar vorbe goale generate de mecanismul de propagandă, doar puterea clanului Ceaușeștilor mai conta, plus susținerea Securității. Or, un regim de putere personală are, inevitabil, un sfârșit, odată cu persoana/persoanele respective. Ce se va întâmpla după aceea este întrebarea pe care și-o puneau, evident, și securiștii, pe măsură ce sfârșitul lui Nicolae Ceaușescu, fizic în primul rând, era tot mai evident.

Pentru orice eventualitate, tovarășii lui Zamfir din Securitate s-au folosit de afacerea video pentru a pune deoparte niște bani negri, cum zice o vorbă, pentru niște zile imposibil de definit coloristic. 

E greu de imaginat cum în aceeași perioadă în care Gheorghe Ursu era ucis în arest, Tudor Stănică, șeful Cercetărilor Penale – condamnat în 2003 și care a reușit să își amâne executarea pedepsei până a murit – era implicat în același timp în distribuirea de filme pirat. Își luase și el partea leului din afacerea cu filme? Ce știm despre el?

Liviu Tofan: Distopia aceasta a existat în mod real, am trăit-o, și s-a numit comunism. Colonelul Stănică era un personaj important din conducerea Miliției, șeful Direcției de Cercetări Penale, care îi ancheta pe infractori. Ceea ce și făcea, până în punctul în care se putea realiza o înțelegere „reciproc avantajoasă” – și există numeroase mărturii despre cazuri în care cei anchetați și-au redobândit libertatea în schimbul unor sume în dolari sau aur achitate colonelului Stănică. 

Cârdășia aceasta dintre milițieni și interlopi, dintre sectoriști și șuți etc. nu a dispărut în decembrie 1989, a tranzitat cu bine în democrația noastră și nu lipsesc dovezi, frecvente, din păcate, că există bine-mersi și azi.

Ce fel de filme aducea în România Teodor Zamfir, alintat Dorel?

Stejărel Olaru: Bună întrebare, și tocmai pentru asta am inclus în carte toate titlurile de filme traduse de doamna Irina Nistor în acea perioadă, consemnate de ea în mai multe agende. Ca gen aș spune că erau cam același difuzat în zilele noastre de televiziunile comerciale: divertisment din cel mai subțire, cu multe împușcături, urmăriri, bătăi, masculi eroici și femei fatale.

Din când în când, câte un The Deer Hunter (Vânătorul de Cerbi) sau Heaven’s Gate (Tărâmul făgăduinței) pentru cunoscători.

Nu-i plăceau comediile profunde despre viață ale lui Woody Allen. Din diferite motive, unii spun că religioase, alții că ar fi fost de natură personală, Zamfir nu distribuia deloc filmele porno.

Cum a fost construită rețeaua de distribuție de filme? Și cum a fost protejată de Securitate în integralitatea ei? 

Liviu Tofan: Cum ne-a explicat Zamfir, rețeaua și-a construit-o inițial prin bișniță ordinară: trafic de băuturi alcoolice, de țigări, de cafea, implicând un număr tot mai mare de persoane. Apoi, trafic de aur. Știm din documente că Miliția era la curent cu aceste afaceri. „Noi nu ți-am cerut niciodată să nu faci ceea ce faci, ți-am cerut să nu te prindem”, i-ar fi spus lui Zamfir colonelul de miliție Baciu. Perfect!

De prin 1983, Zamfir și-a folosit rețeaua mai ales pentru distribuția casetelor video multiplicate de el într-un studio cu vreo 150 de aparate video care copiau filme non-stop și produceau cam 1000 de casete pe zi. 

Securitatea – un grup de ofițeri superiori din structura de spionaj (CIE, UM 0225) – veghea să nu se producă „sincope”, să descurajeze concurența și să faciliteze aprovizionarea lui Zamfir cu aparatură și filme. Știm doar că derapaje s-au produs pe alocuri din partea milițienilor care mai confiscau ocazional câte un videocasetofon. Dar nu a existat niciodată vreo acțiune mai serioasă împotriva traficului de casete video sau împotriva lui Zamfir. 

Teodor Zamfir a murit, dar Dorel, nu. Aș spune chiar că e plin de Dorei și de cârdășii cu iz penal pe unde te uiți. Despre bani este vorba, mulți bani, percepuți ca putere și succes social. „Aveam valoare”, cum ne-a spus Zamfir, și asta îmi sună mie exact ca în manele.

Doar o treime din dosarul de la CNSAS a fost predat. De ce? E vreo șansă să fie găsit și restul dosarului?

Stejărel Olaru: Cred că documentele importante ale dosarului au fost distruse la începutul anilor 1990, când practica aceasta – ilegală, de altfel – era frecventă în interiorul serviciilor de informații. Dar mai cred ceva: informațiile despre dimensiunea afacerii, despre banii care erau rulați nici nu au fost menționate în dosar, ci au fost știute doar de Zamfir și de securiștii lui. În definitiv, a fost o autentică afacere privată, o afacere a unor indivizi care au beneficiat de protecția regimului sau care reprezentau ei însăși regimul.

Cum vi s-a părut Zamfir? Părea un personaj greu de încadrat, un fel de Franț Țandără, fără regrete, preocupat doar de propria statuie?

Liviu Tofan: Un „personaj de roman”, cum l-a numit Dorin Tudoran pe Zamfir, nu e simplu de încadrat. Era un tip narcisic, aș spune, din vasta categorie „personalitate deviantă”. Se considera special, un „predestinat”, dar era rudimentar din punct de vedere intelectual. Amoral și cinic. Oscila între infatuare și frustrări teribile. „Jeguri” i-a numit pe prietenii lui din Securitate. „Toată viața mea e o minune”, ne-a spus el. Dar tot el s-a descris drept „un șmecheraș care face bani”, „un golan”, „un bișnițar”. 

Colonelul Stănică era pentru el „Dumnezeu” până în momentul în care îl numea „un mafiot”. Față de noi nu cred că și-a dat masca jos complet niciodată. Ar fi vrut să vorbească, și ne-a spus multe, dar în același timp era cu piciorul pe frână și s-a eschivat permanent de la enunțuri tranșante și potențial riscante. „Simt plăcerea solistului care cântă fals, dar i se permite să cânte”, ne-a spus el la un moment dat. De partea noastră, plăcere nu a prea fost. Dar a fost interesant.

Cine sunt autorii: 

Stejerel Olaru: este istoric expert în istoria serviciilor de informații. A fost director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România. Printre cărțile pe care le-a semnat se numără  „Cei cinci care au speriat Estul. Atacul asupra Legației RPR de la Berna (februarie 1955)” (Polirom, 2003),  „Agentul nostru Victor” (Polirom, 2018),  „Maria Tănase. Artista, omul, legenda”(Corint, 2019), „Nadia și Securitatea” (Omnium, 2021). 

Liviu Tofan: este jurnalist și scriitor. A lucrat 20 de ani în redacția românească a Radio Europa Liberă, începând din 1973. A publicat „A patra ipoteză. Anchetă despre o uluitoare afacere de spionaj” (Polirom, 2012), „Șacalul Securității. Teroristul Carlos în solda spionajului românesc” (Polirom, 2013) și „Ne-au ținut în viață. Radio Europa Liberă 1970-1990” (Omnium, 2021). Liviu Tofan a realizat filmul documentar „Brașov 1987. Doi ani prea devreme”.