Fotbal și dictaturi în România

„Tot românul se pricepe la politică și la fotbal”: probabil cititorii au auzit sau citit măcar o dată acest dicton apocrif.

Politica ne afectează pe toți, dar cum a ajuns fotbalul să fie pus pe picior de egalitate cu ea în interesul public? Într-un recent sondaj GfK, realizat în octombrie-noiembrie 2019 pentru cotidianul Gazeta sporturilor, 97% dintre cei interesați de sport indicau că în presă caută în primul rând informații despre fotbal.

Pasiune, obsesie, manie: fotbalul contează în România, astfel încât el are și o greutate politică.

Cât de politizat este fotbalul și care este, dacă există, originea acestei relații între „sportul rege” și regimul politic ?

A fost fotbalul un instrument de propagandă politică în România ?

Am căutat răspunsul la aceste întrebări în relația dintre regimurile politice autoritare și balonul rotund în secolul XX, în spațiul românesc. 

***

Voi explica mai întâi, foarte pe scurt, conceptele de autoritarism și totalitarism.

Autoritarismul constituie o formă de guvernare în care libertățile individuale și pluralismul politic sunt restrânse, statul controlează aspecte largi ale vieții publice, alegerile nu sunt libere, contestarea autorității este dificilă și chiar periculoasă, iar puterile guvernului tind spre infinit.

Totalitarismul reprezintă suprimarea ultimelor spații de libertate individuală, și impunerea controlului statului în toate aspectele vieții, în numele unei ideologii promovate de un partid unic (de pildă fascism sau comunism).

Mai bine de jumătate din secolul XX (1938-1989), România s-a aflat sub dictaturi, de la dictatura regală la cea militară/ fascistă și apoi la ocupație sovietică și comunism.

Cronologia prăbușirii imperfectei democrații românești începe în februarie 1938, când regele Carol II desființa partidele politice și instaura dictatura regală. În 6 septembrie 1940, monarhul era silit să abdice după pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord, a sudului Dobrogei (Cadrilaterul, formalizată în 7 septembrie)  și a nordului Transilvaniei.

Generalul Ion Antonescu prelua puterea cu sprijinul Gărzii de Fier, care se bucura în acel moment de susținerea Germaniei naziste: începea alt regim autoritar.

În 23 august 1944, regele Mihai îl înlătură pe Antonescu, dar țara cade sub ocupație sovietică. În 30 decembrie 1947 se instaurează oficial comunismul, care durează până în 22 decembrie 1989, o dată cu fuga lui Nicolae Ceaușescu.

Dictatorul concentrase în mâinile sale toată puterea, fiind simultan președinte al Republicii Socialiste România (funcție pe care o înființase special pentru el în 1974) și secretar general al Partidului Comunist Român. 

Cum a început fotbalul în România

Fotbalul începuse să se practice organizat în Transilvania, pe atunci parte a Ungariei în cadrul imperiului austro-ungar, spre sfârșitul secolului XIX.

Avea apoi să se răspândească și în celelalte provincii românești. Prima echipă din București, Olimpia, a fost întemeiată în 1904, iar primul campionat s-a organizat în 1909-1910, după cum aflăm din cartea Un veac de fotbal românesc a lui Ioan Chirilă și Mihai Ionescu (Editura Fundației Pro, București, 1999).

În România Mare interbelică ia ființă, în 1919, Uniunea Cluburilor de Fotbal Asociație (UCFA). În 1929, UCFA devine Federația Română de Fotbal. Echipa națională joacă și câștigă primul meci internațional în 1922, la Belgrad, împotriva Iugoslaviei. 

La acea vreme, statele din Europa Centrală reprezentau puteri fotbalistice majore.

Italia (două titluri mondiale în 1934 și 1938), Cehoslovacia (finalistă în 1934), Ungaria (finalistă în 1938) aveau deja cluburi profesioniste.

România urmează și ea modelul acestor rivali regionali în această privință. Echipa națională ia parte la primele trei campionate mondiale – Uruguay 1930, Italia 1934 și Franța 1938, nereușind niciodată să treacă de primul tur.

Ca o paranteză, de atunci și până azi echipa națională a mai izbutit doar patru calificări la turneele finale mondiale (1970 și cele trei consecutive din 1990, 1994 și 1998).

Grație acestor prezențe în arena internațională, fotbalul dobândește o popularitate națională, iar jucătorii devin adevărate vedete. Cotidianul Gazeta sporturilor apare în 1924 și dedică de la bun început un spațiu important fotbalului, desi boxul, ciclismul și cursele de cai își tăiau la început partea leului din cele opt pagini. 

Carol II intuiește potențialul politic al fotbalului 

Fotbalul devine o chestiune politică o dată cu participarea României la ediția inaugurală a Campionatului Mondial, cea din 1930. Deși povestea este larg colportată, inclusiv printr-un material pe situl FIFA, surse documentare credibile care să o coroboreze nu există până acum. 

Carol II tocmai se întorsese din exil și se reînscăunase rege, după ce în decembrie 1925 renunțase la tron în favoarea fiului său Mihai. Se pare că în primele sale săptămâni ca monarh constituțional și-a găsit răgazul de a încuraja și facilita participarea României la turneul din îndepărtata Americă de Sud, la care tricolorii fuseseră invitați.

Se spune că ar fi făcut inclusiv presiuni asupra angajatorilor jucătorilor echipei naționale (încă nu erau profesioniști, așadar) spre a le aproba acestora concedii pentru îndelungata călătorie (cu vaporul) în America de Sud.

Prin demersurile sale, Carol II încerca să capitalizeze crescânda pasiune pentru fotbal, care deja atrăgea la meciuri mii de spectatori, și să exploateze potențialul sportului ca instrument de propagandă. 

Nu era nicidecum prima oară când Carol își asocia imaginea cu fotbalul. În 14 septembrie 1924, cel dintâi număr al Gazetei sporturilor anunțase, pe prima pagină, prezența prințului moștenitor la primul meci dintre o echipă românească, Triumf București, și una bulgară, Sparta Sofia.

Nu era nici ultima: în 10 iunie 1939, regele și alte oficialități române și străine asistă la inaugurarea stadionului Giulești, gazda Ceferiadei, competiție organizată cu ocazia a 70 de ani de la punerea în funcțiune a primei linii de tren din România. Totuși, construcția arenei Rapidului începuse în 1936 și se terminase în 1938.

În anii ’30, fotbalul devenise deja cel mai popular sport din România. Cluburile care dominau campionatul erau Venus București (de opt ori campioană între 1920 și 1940) și Ripensia Timișoara (în Transilvania și Banat, fotbalul era mai dezvoltat). Un nume prezent și azi, Rapid București, întemeiat în 1923, avea deja numeroși susținători.

Omul regelui, satrapul gazonului

Între 1930 și 1940, implicarea politicului în fotbal a fost cel mai bine întruchipată de generalul Gabriel (Gavrilă) Marinescu (1886-1940).

Un articol din revista Historia documentează implicarea sa în fotbal. Apropiat al regelui (un alt articol din Historia îi reconstituie parcursul), Marinescu îl susținuse pe Carol în cursul loviturii de stat din 1930.

Imediat, a fost răsplătit cu funcția de prefect al poliției Bucureștiului, post pe care l-a păstrat până în 1939, când devenea ministru de interne.

Supranumit “Împăratul”, Marinescu a utilizat din plin apropierea de monarh și puterea pe care i-o procura aparatul polițienesc pentru a controla fotbalul.

În 1936, decide să preia Venus. Proprietarul clubului, avocatul Alexandru Elădescu, care construise în 1931 un stadion de 15000 de locuri pe banii săi, nu are de ales și acceptă să treacă în plan secund.

Cornul abundenței se revarsă la Venus. Jucători și antrenori străini, inclusiv de la FC Barcelona, sunt aduși spre a satisface orgoliul lui Marinescu de a se impune în fața Ripensiei.

Cu toată puterea lor financiară și politică, Venus și Marinescu nu au câștigat niciodată Cupa României. Drumul spre trofeu le-a fost în multe rânduri curmat de Rapid, echipă de tradiție muncitorească, de stânga.

Clubul ceferiștilor nu avea conexiunile la nivel înalt și resursele financiare spre a domina campionatul (de altfel, avea să câștige prima dată campionatul abia în 1967).

Dar formatul eliminatoriu al cupei le pria giuleștenilor, care au câștigat acest trofeu de șapte ori între 1935 și 1942. În mai 1938, Rapid învinge pe Venus cu 2-1 în semifinala cupei. 

După banchetul victoriei, cei mai buni patru jucători ai Rapidului sunt arestați de poliția lui Marinescu (o evocare aici). Pentru a obține eliberarea lor, președintele giuleștenilor este silit să facă o cerere de rejucare a partidei, sub pretextul nemaiîntâlnit că arbitrii ar fi avantajat formația sa!

Federația, unde Marinescu este din 1936 vicepreședinte, acceptă desigur solicitarea. Doar că Rapid câștigă, din nou, cu 4-2. Pentru a nu rămâne păgubit, Marinescu se impune ca președinte de onoare al Rapidului.

De altfel, în ianuarie 1939, pentru a prelua președinția Federației, Marinescu duce stratagema la următorul nivel. Spre a convoca o adunare generală, generalul obligă șapte cluburi să îl desemneze președinte de onoare sau executiv. În octombrie 1939, președintele Marinescu aprobă lotul pentru partida cu Ungaria, la București. 

Decăderea lui Marinescu a fost rapidă: în noiembrie 1939 cade în dizgrația regelui și își pierde toate puterile cu excepția președinției federației de fotbal.

După abdicarea lui Carol II, confidentul său încearcă să părăsească  țara, dar este prins la graniță și guvernul Antonescu – Garda de Fier îl aruncă în temniță.

După asasinarea de către legionari a primului ministru Armand Călinescu în 21 septembrie 1939, urmase a doua zi o teribilă represiune. Jandarmii au ucis fără judecată 252 de membri ai Mișcării : cei nouă implicați în crimă, câte trei din fiecare județ (147 în total) și 95 de comandanți după o listă alcătuită cu contribuția lui Marinescu (care ar fi extorcat familiile altor figuri de seamă ale Legiunii spre a nu le trece pe listă).

Gardiștii nu uită și o echipă a morții îl execută, alături de alți politicieni, la închisoarea Jilava, în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940.

Federația Română de Fotbal este desființată și înlocuită de un Directorat de Fotbal, în cadrul noii Organizații a Sportului Românesc (OSR), constituite pe modelul Germaniei naziste.

L-a condus până în aprilie 1941 legionarul Valeriu (Vică) Negulescu, fost președinte al Unirii Tricolor și primar al sectorului 2.

Nae Ionescu, președintele echipei legionarilor. Excluderea evreilor din fotbal

Mișcarea Legionară a petrecut la putere mai puțin de cinci luni. Rebeliunea împotriva generalului Ion Antonescu este zdrobită de armată în 21-23 ianuarie 1941, iar Legiunea dizolvată.

Totuși, echipa susținută de Garda de Fier, Unirea Tricolor București, din cartierul Obor, a câștigat campionatul din 1941 (a scris despre „campioana legionarilor” Matei Udrea aici).

Retrogradată sportiv din prima divizie în primăvara lui 1940, echipa cu simpatii gardiste fusese salvată de Gavrilă Marinescu în 17 august și reintegrată, pe motiv că era „pur românească”.

La Unirea Tricolor, fusese la un moment dat președinte chiar filosoful Nae Ionescu. În acel august 1940, erau date mai multe legi rasiale, prin care evreii erau practic excluși din viața socială și economică, inclusiv din sport.

16 cluburi, 400 de jucători și 150 de arbitri cu origini evreiești erau dați afară din fotbalul românesc. 

Și totuși, urgisitul Rapid

Pe plan internațional, cea mai importantă performanță la nivel de cluburi a perioadei interbelice a reușit-o oropsitul Rapid. În vara lui 1940, giuleștenii se calificau în finala Cupei Europei Centrale, după ce eliminaseră Hungaria Budapesta și Gradjanski Zagreb.

Urmau să înfrunte Ferencváros Budapesta, dar pe fondul tensiunilor româno-maghiare și al degradării accelerate a contextului internațional, ultimul act nu s-a mai disputat (meciul tur ar fi trebuit să aibă loc la București în 21 iulie 1940).

Fotbalul românesc oglindea tranziția țării de la o democrație cu practici corupte (până în 1938) la un regim autoritar din ce în ce mai apropiat de totalitarismele din Germania și Italia (1938-1940).

Deja înaintea conducerii legionare a fotbalului se adoptaseră sub dictatura regală legi antisemite, prin care evreii erau excluși din sport.

Între 1941 și 1944, campionatul este suspendat și se dispută doar cupe de război (una câștigată de Rapid în 1942) și turnee. După 1944 și ocupația sovietică, controlul politic asupra fotbalului avea să devină și mai strâns.

Despre fotbalul românesc sub comunism, un bob zăbavă, voi scrie în următorul articol.