Noi, în anii 2000, când n-am mai fost copii

Perioada dintre 1990 și 2010 a fost neașteptat de grea pentru angajații români. După euforia din 1989 și speranțele din 1990, statul român sufoca din fașă orice tentativă de reformă și deschidea larg porțile unei corupții generalizate, prin care „avutul întregului popor” urma să treacă în buzunarele celor cu pile, cunoștințe și relații, aceiași care se descurcaseră și sub regimul comunist.

Sute de mii de români obișnuiți cu un loc de muncă sigur și deseori specializat se trezeau, peste noapte, aruncați în stradă și forțați să accepte orice loc de muncă, de multe ori necalificat, sau să-și deschidă o afacere și să învețe pe cont propriu capitalismul. Cei rămași în fabricile și uzinele comuniste priveau neputincioși cum totul se năruie în jurul lor, atunci când nu participau ei înșiși la acest festival al distrugerii.

Tranziția reprezintă jungla unei generații. Aceasta e povestea a patru oameni cu destine, profesii și visuri diferite, pe care i-au unit instincte bune în aceleași secvențe cheie din primii 20 de ani fără Ceaușescu. 

Sunt supraviețuitorii unei curse care a luat start atunci când au cunoscut libertatea și i-a pus la muncă în căutarea capitalismului. N-aveau însă manual de instrucțiuni nici pentru una, nici pentru cealaltă. Le-au luat pe toate din plin.

Înainte de toate, vă introducem personajele principale și preocupările lor în momentul în care destinele le-au fost resetate.

Iulian Comănescu (foto), 53 de ani, este un analist media cunoscut. Trecut prin marile redacții ale tranziției (Pro TV, Realitatea TV, Evenimentul Zilei), azi oferă consultanță pentru companii și publicații.

Revoluția l-a prins student la Mecanică, dar frecventa cursurile fără entuziasm. A prins microbul presei prin 1987 și nu și-a mai revenit până de curând. Atunci a debutat în revista studențească ING. Altfel, detesta media comunistă.

Ajunsese să caute în revista Săptămâna poeți interziși de regim și criticați constant de Vadim Tudor și Eugen Barbu: „În vremea aia, să pui mâna pe un volum de Dinescu sau de Blandiana era o aventură. Circulau lucruri xeroxate, dactilografiate”.

La zbuciumul final din ’89, Iulian Comănescu a păzit cu arma în mână clădirea Politehnicii: „O apăram în modul cel mai ridicol de niște teroriști ipotetici. Am stat vreo două săptămâni acolo, era să ne împușcăm între noi de nu știu câte ori”. 

Mișcarea revoluționară a continuat cu fondarea Sindicatului Liber al Studenților din Politehnică, dar Iulian a renunțat repede, dezamăgit oarecum de rezistența sistemului. Reușiseră să exileze doi profesori fără conduită etică, dar care s-au întors la catedră în scurt timp: „Unul hărțuia studente și spunea la cursuri bancuri ca «De ce gen e aeroportul? Feminin, fiindcă are pistă»”.

A continuat în presă unde a tras aceleași concluzii 15 ani mai târziu.

Pe Adrian Voican (foto), 53 de ani, e posibil să-l fi văzut prin Vama Veche. Este unul dintre părinții brandului Bibi. Complexul turistic de pe litoral (care include BazArt Hostel) și agenția de turism Bibi Touring sunt cele mai cunoscute afaceri astăzi, dar în 1991, a revoluționat Ploieștiul cu primul magazin privat și primul raion de „carne și mezeluri tăiate și țiplate cum n-a văzut Parisul”.

Spiritul capitalist se manifesta în Voican încă din perioada comunistă, când l-a cunoscut pe Sorin Rădulescu, alias Bibi, cel care avea să-i devină partener de afaceri. S-a întâmplat la Venus, în 1987. Aveau multe în comun: ambii erau studenți, căsătoriți, creșteau copii și se chitiseră pe business. Sorin avea aprobare studențească să vândă la tarabă, iar Adrian și soția lui meștereau niște rucsăcei pentru copii, inspirați de celebrele reviste Burda.

„Ce puteai să faci, să stai la cozi infernale ca să prinzi o sticlă de lapte de doi lei? Nu, dacă prindeai o mamaie care stătea noaptea să vândă lapte cu patru lei. Noi am considerat că trebuie să facem ceva ca să ne permitem laptele la suprapreț și să nu ne blestemăm zilele în regimul ăla. Oricât de draconic e un sistem, poți găsi portițe să trăiești mai bine, nu minunat, dar măcar mai bine.” 

Un țel căruia Voican i s-a dedicat. Nici nu aveau mobilă în apartament, când au combinat primul video, ca să îmbine utilul cu plăcutul: „Aveam copii mici, nu puteam să ieșim. Prietenii noștri se duceau, beau o bere și pe urmă veneau la noi să vadă o casetă. Apoi, le închiriam în cămine. Ne mergea atât de bine, încât la Revoluție am fost puși în situația să ne întrebăm: «Dar noi ce mai facem acum, dacă e legal?»”

Le-a încercat mai pe toate, dar a făcut potecă în comerț și turism.

Adrian Mihălcioiu (foto), 56 de ani, conduce Sindicatul Liber al Navigatorilor din România (SLN) din 1994 și este inspector al Federației Internaționale a Lucrătorilor din Transporturi (ITF). A înființat Fundația pentru Protecția Marinarilor de Pretutindeni. Fost marinar, a văzut agonia Navromului.

I-a plăcut viața pe mare, dar nu el și-a ales drumul. Copil sărac, orfan de tată, a urmat liceul „Alexandru Ioan Cuza” din Constanța, fiindcă acolo nu trebuia să plătească internatul și hainele. În 1983, a absolvit Marina cu notă mare. 

La Revoluție, era deja ofițer cu experiență în marina comercială, angajat la IEFM Navrom. A continuat să navigheze sub patronajul Petromin până în 1992. Atunci a fost ales în conducerea SLN – sindicat care s-a născut în ecourile Revoluției, pe 26 decembrie 1989, când marinarii au năvălit în sediul Navrom și i-au alergat pe vechii șefi comuniști. 

Mai riscantă decât azi, viața pe mare avea și avantaje. Timpul se dilata în larg și pe marinari îi așteptau țărmuri de neimaginat, mult dincolo de Cortina de Fier, cu porturi pline de blugi, țigări și gadgeturi.

„Pe vremea aceea era importantă și o sticlă goală de Coca-Cola sau o sacoșă din aceea de plastic. Le cumpărai din diurnă, mai plecai cu bani de acasă, riscai ca să schimbi valută. Dacă aveam câte 100 de dolari la mine, erau bani. O pereche de blugi era un dolar”.

După 1990, mica bișniță din timpul comunismului s-a transformat în marea prăduială. 

Constantin Stroe (foto), fostul director al uzinei Automobile Dacia între 1990 și 2002, a murit în 2016. Dedicarea sa pentru proiectul privatizării a contribuit substanțial la preluarea uzinei de către grupul Renault în 1999 – azi una dintre puținele povești de succes ale tranziției.

Prin noiembrie 1987, Stroe l-a cunoscut personal pe Ceaușescu. Era director tehnic la Uzina de Automobile Pitești. A durat cam două minute, timp suficient să-l refuze pe premierul de atunci, Constantin Dăscălescu, care îi ceruse să preia conducerea fabricii de camioane Roman, după revolta muncitorilor de la Brașov, din acel an.

Stroe a fost imediat destituit, petrecând o noapte de groază într-o încăpere de la etajul 5 al Comitetului Central. Exilat pe la diferite uzine, în cele din urmă, a fost numit director la Întreprinderea de Autoturisme Timișoara, unde a produs autoturismul Dacia Lăstun – un eșec al industriei auto. 

Anii ’90 n-au mai întors faima Daciei de altădată. Succesul a venit târziu, abia după ce statul a înțeles că trebuie să predea ștafeta.

Analfabeții democrației

1990 a găsit România în haos total: proteste, mineriade, conflicte interetnice. S-a deschis șantierul pentru o nouă Constituție, adoptată abia la finalul lui 1991, iar săptămâna de lucru s-a micșorat la cinci zile. Rezervele valutare se duceau pe importuri de consum: blugii, Coca-Cola, mașinile străine și Lambada intrau în România pe ușa din față. Vitrinele erau pline, dar puțini se încumetau. Inflația bătea ca inima unui cardiac entuziasmat. 

„Primul lucru făcut, imediat după Revoluție, a fost un săptămânal. Se numea Strada. Era din seria Phoenix, Zig-Zag – niște publicații foarte active, scrise de tineri”, își amintește antreprenorul Adrian Voican. Ziarul, cu adresa redacției pe strada Latină din București, a rezistat aventuros vreo doi ani.

„La mineriadă ne-au găsit niște mineri, deși eram atât de ascunși și fără firmă, că nici noi nu găseam mereu redacția. Uite că ei ne-au găsit, ne-au spart ușile, mașinile de scris, le-au distrus cu bâtele. Semn că ori aveau niște GPS-uri foarte bune acolo în Valea Jiului, ori nu erau chiar mineri”.

Obținerea hârtiei pentru ziar, tipografia și distribuția reprezentau alte provocări. Casa Presei duduia, așa că trebuiau să tipărească undeva, pe la Slobozia. Hârtia venea de la Letea Bacău, iar Rodipet, compania națională de distribuție, dinamita constant bugetul ziarului.

„Nu mai găseam oameni. De exemplu, ca să ne lege și nouă ziarele în baxuri de 500, nu mai voia nimeni, trebuia să facem noi asta, ca patroni. Angajații CFR ne aruncau ziarele din tren, că aveam conținut cu atitudine, anti-FSN, și nu prea politically correct. Rodipet îți dădea banii, dar după 3 luni era posibil să te trezești cu retururi foarte multe și cu regularizări de costuri, iar asta te bloca pentru că inflația era și de 100% în vremurile acelea”. 

Liberalizarea cursului leului a distrus peste noapte economiile a milioane de români. În timp ce salariile se măreau pe hârtie de la o lună la alta, diferența de curs valutar și inflația galopantă făceau ca românii să devină tot mai săraci. Acest lucru a avut efecte majore și în restul economiei, prețurile reale fiind exprimate în dolari tocmai pentru a preveni surprizele. Blocajele se țineau lanț în industrie, plățile în lei fiind întârziate pentru a profita de pe urma diferenței de curs, într-un cerc vicios care afecta, de fapt, pe toată lumea. Dar acestea nu erau singurele probleme care afectau economia.

Și Iulian Comănescu a luat-o pe drumul gazetăriei, încercând să dezvolte revista studențească ING cu niște colegi de facultate. Existau însă „două impedimente fantastice”, zice el acum: erau anti-FSN și nu prea se pricepeau la management.

„Strânsesem un sertar cu sute de lei, bani foarte mulți, dar s-au volatilizat. Între timp, tipografii începuseră să refuze publicații anti-Iliescu. Mi-aduc aminte că în România Liberă apăreau casete în care ei se desolidarizau de conținut. Presa lui 1990 era ca spuma berii, exprima metonimic stratul profund de dedesubt, al schimbărilor sociale.”

Mentalitățile erau tulburi. Bani se strângeau, dar Comănescu își amintește că le era cumva rușine cu ei, așa că nici nu-și acordau salarii. Îi depozitau într-un sertar din redacție, în teancuri de bancnote, ca cei mai idealiști dintre analfabeții funcțional.

„Eram spălați la creier. Vă amintesc că, foarte mulți ani, pe peretele blocului Dalles, a existat o inscripție mare: «Vrem guvern democrat». Voiam, dar habar n-aveam cum se face asta”.

Cu atât mai puțin statul. Una dintre facturi a fost plătită de Navrom, societatea națională care moștenea datorii, o flotă învechită și eficiență zero barat. Ca să fie administrate mai ușor, cele peste 300 de nave au fost împărțite, imediat după Revoluție, între trei companii de stat: Navrom, Romline și Petromin. 

Personalul auxiliar se triplase, navigatorii ajunseseră la 13.000, iar salariile crescuseră cu noul contract colectiv de muncă. În 1992, un comandant câștiga și 32.000 de lei, în timp ce un ofițer maritim III prindea 22.000 de lei. Câștigul salarial mediu în acel an a fost de 20.140 de lei, spune Institutul Național de Statistică (INS).

În prima etapă, navele au început să dispară una câte una, prin licitații netransparente, la prețuri de nimic, uneori sub pretextul descotorosirii de vechituri. Apoi, statul corupt a încercat privatizarea.

La Pitești, și Constantin Stroe știa că privatizarea e singura soluție pentru Dacia, deloc competitivă internațional. Așa că i-a curtat asiduu timp de un deceniu pe francezii de la Renault, sub licența cărora fabrica începuse producția în 1968. 

Se întorsese imediat după Revoluție ca director la Uzina de Automobile, fiindcă oamenii îl iubeau. Câțiva dintre ei s-au urcat atunci în mașini și-au plecat la Timișoara să-l aducă înapoi. Timișorenii n-ar fi vrut nici ei să-l lase, s-au purtat negocieri aprinse.

„Cunosc oameni din echipa aceea care s-a dus să-l aducă de la Timișoara. Constantin Stroe avea această calitate, oamenii îl urmau. Cu voința și cu capacitatea lui de muncă s-a produs și privatizarea, momentul crucial pentru uzină. A pus totul în joc, a găsit argumente, resurse, butoane și leviere pe care să le acționeze”, rememorează Camelia Văduva, HR Senior Manager Staffing Talent Management, în cadrul Grup Renault România.

Planul „Magazinul”

Cu puțin înainte de mineriada din septembrie 1991, Iulian Comănescu s-a apucat, ca tot românul, de comerț, dar nu l-a ținut nici măcar o lună.

„Un prieten de-al meu, politehnist cu note bune, de altfel, se făcuse șef de tură și m-a întrebat dacă nu vreau să fac un ban. Am primit un raion și m-am distins la capitolul vânzări. Era incredibil, plecam în fiecare noapte acasă cu o hârtie de 500 de lei, prima emisiune de bancnote de după Ceaușescu. Maică-mea, oftalmolog cu nu știu câți ani vechime, avea cam 9.000 de lei salariu”. 

Comănescu nu era singurul. Zeci de mii de foști angajați ai fabricilor comuniste s-au refugiat în buticăreala post-decembristă, iar fenomenul dozatoarelor de suc și al mărfii aduse cu mașina din Turcia a doborât, pe de o parte, producția internă, dar a permis pe de alta, îmbogățirea de pe o zi pe alta a micilor patroni. Și supraviețuirea șomerilor care nu aveau încotro să se îndrepte. Unii au dus-o, evident, mai bine decât ceilalți.

Cu venituri de medic, Comănescu se lăfăia prin Cișmigiu cu iubita Lipici, fuma Camel și mergea numai cu taxiul.

„Utopia asta erotico-financiară a luat sfârșit după vreo trei săptămâni, când prietenul mi-a zis că trebuie să trec de noapte, fiindcă raionul meu cu cafea și limonadă expirată avea un titular care se întorsese din concediu. Noaptea era nasol, puteai să dormi sau să vinzi – cum voiai. Am încercat să dorm, pe urmă să vând, dar când dormeai îți bătea cineva în ușiță, iar când stăteai treaz să vinzi n-aveai cui”.

Seara, nici băștinașii nu mai erau prietenoși.

„La un moment dat, am refuzat să le mai dau bere pe gratis unor golani din zonă – toată chestia se întâmpla în Sălăjan – și golanii au revenit cu un gentleman pe nume Lenciu, spaima cartierului, care s-a apucat să-mi spargă geamurile cu un cuțitoi. Era overlord prin zonă, își omorâse soția sau ceva. Noroc că aveam gratii. Am strâns cioburile și a doua zi i-am spus lui Călin că treaba asta nu e de mine”.

Partea bună este că, după câteva luni, când s-a întors la mașina de scris, Iulian Comănescu și-a acordat singur un interviu în Dreptatea, despre toată tărășenia. 

Planul „Magazinul” a fost aplicat în paralel și de Adrian Voican cu tovarășul său de drum. Nici ei n-au avut parte de covor roșu.

„Pe vremea aia erau niște revoluționari din categoria Dan Iosif, Cazimir Ionescu. Primisem noi asigurări cumva de la ei că România merge în direcția capitalismului și privatizării”.

S-au apucat de treabă cu un spațiu comercial pe strada Mămulari, în spatele Magazinului Unirea din București. Primiseră repartiție, dar s-au împotmolit în birocrație. Un conflict instituțional i-a împiedicat să pună vreodată piciorul acolo. 

Nu s-au dat bătuți, iar norocul a presupus o casă de închiriat în orașul Ploiești, aranjată de o prietenă, studentă la Arhitectură. Și astfel, pe 14 iunie 1991, în zodia Gemeni, se năștea Bibi Boutique. Era primul magazin privat din „Republică”: o consignație unde își puteau vinde inclusiv hăinuțele hand-made.

Salariul de inginer al lui Voican măsura 2.225 de lei, iar magazinul producea 40.000. Deci, a renunțat repede la job. Nu era numai despre bani, ci și despre atmosfera kafkiană din incinta Fabricii de Elemente pentru Automatizări (FEA), ridicată cu consultanță japoneză, în anii ’60.

„Făceau un fel de calculatoare pentru procese industriale. Era tehnologie de vârf, dar toate resursele erau în Vest, unde lider era Siemens. Literă de lege era să nu imporți nimic pe valută, eventual cu ruble. Șeful meu spunea că «mai bine nu vă las să scoateți piesele din magazie> și îmi ziceam atunci, <ce om încuiat», dar avea dreptate. Cei mai descurcăreți făceau fușăraie, niște ceauri electronice pentru Dacii sau își automatizau ușile de la cămară, pentru că la întreprindere totul era blocat structural”.

După Revoluție, nici că s-au mai găsit bani pentru așa ceva. La 2-3 ani de la demisie, Voican s-a întâlnit cu un coleg care lucra încă acolo și aproape că i s-a făcut milă. „Era exact la fel cum l-am lăsat. Păi eu trăisem deja 30 de ani, cât omul ăla în trei”.

Ceea ce nu însemna numai lapte și miere. Proprietarul casei închiriate i-a lăsat pe drumuri după șase luni. O perioadă însă le-a mers bine cu un magazin aflat la primul etaj al unei hale abandonate de la periferia de vest a orașului. Servea Ploieștiul fără număr perdele de Pașcani, porțelan de Sighișoara, păpuși de la Arădeanca sau carne de la Căzănești-Slobozia.

„A fost un mare salt când am decis să facem un magazin alimentar, dar unul cu cântare electronice, cu mezeluri feliate, vidate, de nu văzuse Parisul, fetele cu bonețele albe, vitrine frigorifice. Cea mai mare investiție a fost să ne luăm un camion IFA. Aduceam creier proaspăt, carne macră, mușchiuleț. Și acum văd babele alea feseniste la coadă cum țipau: «Dați câte puțin, să ajungă la toată lumea!»”.

Așa a crescut ditamai rețeaua de magazine, greu totuși de gestionat logistic: „angajații începuseră să se mai șmecherească, apăreau probleme cu inventarele, cu lipsurile”. 

Iar în 1992, o recesiune de amploare a golit magazinele de clienți. Inflația devenise un monstru cu trei cifre.

„Atunci am aflat cât de nasol e să ai magazin la periferia orașului. S-au dus în cap, iar noi am învățat ce înseamnă să delegi director: a făcut altă firmă cu angajații și furnizorii noștri, iar noi am rămas aproape de faliment”. 

S-au concentrat mai departe pe distribuție și pe un magazin de bilete Eurolines și turism. Întâmpinau o sumedenie de probleme într-o economie sălbatică, dar forța de muncă era ultima dintre ele.

„În anii ‘90 era o situație incredibilă, oamenii doreau să muncească și erau foarte mulți. Nu cu firme de recrutare, studii, profil. Nu. Era pe hai să facem niște treabă, dădeam anunț, veneau oamenii, selectam de pe două străzi, nu ca acum, la nivel național. Dacă un TIR de la Cotnari cu 1.100 de baxuri de vin ajungea în Ploiești sâmbătă seara și trebuia descărcat, nu spunea nimeni că avem ore libere, nu se auzeau teorii pe dreptul muncii. A venit pâinea noastră, trebuie să descărcăm. Că luam niște pizza, că mai făceam o glumă – și noi descărcam cot la cot cu ei”. 

De fapt, oamenii nu aveau alternative. Șomajul a crescut continuu în primii ani după Revoluție, iar punctul culminant a fost atins la finalul lui 1994, când peste 1,3 milioane de cetățeni nu aveau un loc de muncă. 

Foarte mulți dintre cei deveniți șomeri au început să lucreze, de fapt, la negru. Economia informală a devenit la fel de mare precum cea legală și impozitată de stat, cu diferența că lucrătorii nu aveau niciun fel de beneficii în afara banilor primiți „în plic”. Atunci când îi mai primeau. Disproporția majoră între oferta și cererea de locuri de muncă a dus în jos atât salariile, cât și condițiile de muncă. Lipsiți de asigurări sociale, de posibilitatea de a se sindicaliza sau de a-și negocia o mărire de salariu în raport cu prețurile, milioane de români au fost nevoiți să accepte orice loc de muncă li se oferea.

CODUL MUNCII DIN 1972, APLICAT PÂNĂ ÎN 2003 În Codul Muncii din 1972, conflictele individuale sau colective de muncă erau soluționate administrativ de „organul ierarhic superior sau de conducerea colectivă”. Instanţele de judecată aveau un rol marginal, subsidiar, subsecvent de soluţionare a eventualelor litigii de muncă.Încheierea contractului de muncă şi clauzele contractuale cuprinse în acesta nu erau supuse principiului consensualismului, al stabilirii de comun acord între salariat şi angajator. Decretul nr. 147 din 11 mai 1990 a adus doar o timidă nuanţare a acestui aspect, în sensul că relaţiile de muncă urmau a fi „aşezate pe principiul însuşirii liber consimţite şi aplicării cu consecvenţă a disciplinei muncii”.Oricum, în perioada 1990-2003, guvernele au evitat să reformeze normele de muncă, preferând legiferări particulare, contextuale și deseori contradictorii.Informații oferite de avocat Marius-Cătălin Preduț.

Uite Flota, nu e Flota

Pentru flota națională, lovitura de grație a venit în 1993, când a trecut din subordinea Ministerului Transporturilor la Fondul Proprietății de Stat (FPS).

Navrom și Romline și-au închiriat cele aproape 200 de nave prin contracte de bare-boat, adică unor mici operatori privați, care se angajau să plătească salariații și să întrețină nava. 

Petromin, cu vapoare mai mari și mai multe, a căutat asocierea unor mari companii navale străine.

Urma dezmățul. Chiriile nu se mai plăteau, societatea acumula datorii de sute de mii de dolari și navele girau credite de reparații care nu se mai făceau. 

„Le gajai la Bancorex pentru credit luat pe persoană privată și nu mai plăteai creditul sau făceai cine știe pe unde șantier și veneai cu facturi fictive. Vreo 75 de milioane de dolari au fost jefuiți așa”, povestește Adrian Mihălcioiu.

Petromin s-a asociat cu grecii de la Ermis și cu norvegienii de la Klaveness. Parteneriatul cu grecii l-a băgat în pușcărie, în 1995, pe directorul de atunci al Petromin, Călin Marinescu, iar afacerea Klaveness a născut dosarul „Flota”, în care a fost cercetat inclusiv fostul președinte Traian Băsescu.

„Încă din 1994 primeam avertismente să plecăm de la sindicat, că ne vom lua castane de la salariați. Se știa deja că peste un an sau doi, nu se vor mai putea plăti salariile, vor crește datoriile și navele vor fi arestate”.

În acel an, un comandant câștiga aproximativ 180.000 de lei și un ofițer 100.000 lei. La un câștig salarial mediu de 142.000 de lei. Diurna căpitanului ajungea la 35 de dolari pe zi. Un dolar era, în medie, 1655 lei.

Val după val

Pe 16 iunie 1995, la parterul magazinului Unirea din București, se deschidea primul restaurant McDonalds. A avut peste 15.000 de clienți în ziua aceea, un record istoric pentru companie. 

La nici o lună distanță, se înființa la Constanța firma SOV Invest, care avea să administreze Fondul Național de Investiții (FNI), o schemă piramidală de amploare națională, soldată cu peste 300.000 de păgubiți în anul 2000. 

Vremurile erau ca un roller coaster. Victoria Convenției Democrate din România la alegerile din 1996 a produs alternanța la guvernare, un moment important al tranziției. Mii de oameni sărbătoreau schimbarea în marile orașe ale țării.

Iulian Comănescu, atunci producător la nou-înființatul ProTV, își amintește că a petrecut vreo două zile întregi la serviciu. Până la urmă, Florin Călinescu a cedat de oboseală și a lăsat liber un spațiu de emisie de vreo două ore, așa că Neti Sandu a citit horoscopul de vreo 20 de ori. 

„Aveam blugi rupți în epoci în care nu se purtau blugii rupți. Scriam la mașini de scris mecanice cu un reșou sub masă, fiindcă în redacție nu era căldură. Am mâncat la McDonald’s și Springtime de-mi vine să vomit, uneori, în ziua de azi, când le văd – și asta era adesea un lux aspirațional față de croasantele de la metrou. Alergam permanent, fiindcă nu existau mobile și Net. Dar băgam politicienii în sperieți. Nu exista să nu poți aborda pe cineva dacă voiai. Jurnalistul își alegea interlocutorul și nu pe dos”.

După jumătate de deceniu pierdut, economia românească dădea semne timide de revenire. Dar fără a se fi reformat din temelii, ci doar din înceata acumulare de capital autohton, obținut cu eforturi uriașe.

Și Adrian Voican se cățărase pe un val care îl cam obosea. În 1996, avea firmă de distribuție, livra pe litoral, lucrurile mergeau, dar îl sabotau sistematic rău-platnicii și controalele statului.

„Nu interesa pe nimeni ce faci acolo, cât ești de corect, îți puneau un fel de taxă. Venea Garda să le ia la ăia mici câte cinci milioane, la ăia mari câte 25 de milioane. Era mai pe simplu, așa, ca să aducă bani la buget”.

Domnea, într-adevăr, foamea de bani. Scandalul Bancorex a izbucnit în 1997 și statul a acoperit pagube de peste două miliarde de dolari. În următorii ani, s-au închis 12 bănci, iar în 1999 se vorbea deja despre intrarea României în incapacitate de plată. Veniseră la scadență datorii externe de trei miliarde de dolari. A fost anul grevelor.

„Începând cu 1992, acţiunile greviste au cunoscut un trend crescător până în anul 1994, apoi un trend descrescător în perioada 1994-1997, urmat de o creştere până în 1999. Este anul cu 85 de astfel de greve înregistrate pe fondul reorganizării ample a întreprinderilor româneşti, dar și a implicării directe a sindicatelor în politica propriu-zisă a țării”, a explicat avocat Marius-Cătălin Preduț.

Agonie și extaz

Într-o zi de poveste, Adrian Voican a oprit la Vama Veche să-și tragă sufletul. Era doar un sat cu o plajă virgină si frumoasă, populata de câțiva hipioți și nudiști. 

„Am descoperit că aveau pământ de vânzare, ceea ce pe la Neptun, Olimp nu exista, și am cumpărat. Cu lecția de la Ploiești, am luat cea mai bună locație de pe strada principală și mai aproape de mare, deși costa de trei ori mai mult decât la cinci metri distanță. A fost insuficient pentru că marea s-a retras și în spatele nostru a mai apărut un rând de construcții. Dar an de an, acel de trei ori pe care l-am dat pe terenul ăla, s-a întors de trei ori”.

Așa s-a născut deci, în 22 mai 1998, una dintre primele construcții permanente de pe plajă – Bibi Bistro. 

„Am renunțat la cifrele alea de afaceri imense și am investit in liniște și pace. A fost un mare succes, am trăit creșterea Vămii de la zero, la ceea ce este astăzi, cu bune și rele. O poezie. Am făcut festival de jazz și blues – prima manifestare muzicală de anvergură, precursoarea StuffStock și FolkYou și toată muzica care se întâmplă acolo. A fost și coincidența asta fericită că trupa Vama Veche s-a lansat cam în aceeași perioadă și a sunat foarte bine ca brand”. 

La început trebuia să fie un magazin, dar s-a transformat repede într-un complex turistic, care include acum și Bazart Hostel. „A fost uluitor, făceam bani extrem de mulți”. Cei doi parteneri se mutau în Vamă cu familiile încă de la începutul sezonului și mai prindeau un weekend liber abia prin toamnă. Ajunseseră la aproape 100 de angajați.

„Fiind la început acolo, trebuia să ai de toate, și ziare, și fructe, și cârciumă, și muzică, și periuță de dinți. Cei care veneau, spuneau seara: «Bine, bine, dar noi trebuie să plecăm, că nu avem cazare!» și am realizat că mai mult căutam cazare, decât să ne ocupăm de business. Și ne-am gândit că putem să chemăm o fată să facă asta ca meserie, să ne aducă și nouă niște bani. Așa că înainte să avem hotel, am avut dispecerat de cazare Vama Veche și 2 Mai. Nu ne gândeam încă să construim noi”.

La 50 de km mai la nord, flota dispărea încet și sigur. Navromul s-a dus primul. Și-a declarat insolvența în 1998, deși falimentul se instaurase demult. L-au urmat Romline și Petromin. Nicio surpriză. 

„Știți cum se schimbau directorii la Petromin? Ca ăla care pleacă, să-i poată da în judecată și să-și ia bani. Reprezentantul FPS știa că încalcă legea când schimbă directorul general din funcție. Normal, ca să îl dea afară, trebuia să schimbe si consiliul de administrație. Și uite așa se pierdeau în instanță sute de mii de dolari din perindarea directorilor la Petromin. Cine erau reprezentanții FPS? Oameni din Ministerul de Interne, din SRI, că ăștia ajungeau acolo”, recapitulează cu năduf navigatorul-sindicalist Adrian Mihălcioiu. 

În perioada 1995-2000, peste 7.000 de marinari au rămas pe nave sechestrate în porturile lumii, fără mâncare sau combustibil. Datoriile acumulate de companiile de stat se răsfrângeau asupra navelor, iar operatorii privați refuzau să intervină, considerându-se, la rândul lor, păgubiți.

Navele au fost vândute una câte una, iar navigatorii s-au îndreptat spre companii străine. Afară, un comandant câștiga aproximativ 3.500 de dolari pe lună. La întâlnirea cu capitalismul, însă, meseria și-a mai pierdut din farmec.

„Acum nu mai ai timp de nimic, nici să scrii un jurnal, navele sunt operate foarte rapid, echipajele sunt multinaționale și reduse la o treime. Nu mai există un grup social sudat, oamenii se schimbă de pe o navă pe alta și responsabilitățile sunt mult mai mari”.

Ciocnirea civilizațiilor

Eforturile finalului de mileniu au dat roade, iar anii 2000 au reaprins speranța în economie. Deși rata șomajului trecea de 8% în 2002, se bifaseră și câteva privatizări de anvergură. 

În 2001, Banca Agricolă a fost preluată de un consorțiu format din Raiffeisen Zentralbank și Fondul de Investiții Româno-American. Sidex Galați intra în grupul Mittal Steel. Petrom era luat de OMV în 2003.

Dacia apartinea deja Renault din 1999, ori asta era încununarea anilor cu muncă de convingere, întâlniri de lucru și scrisori aproape romantice trimise la Paris. Ba chiar și cu momeli aruncate în piață: Constantin Stroe parafase un contract de licență cu Hyundai Accent numai ca să-i facă geloși pe francezi.

La privatizare, Camelia Văduva (foto), 60 de ani, ținea contabilitatea filialei Matrițe Dacia. Abia după ce la uzină a sosit prima baterie de specialiști francezi, și-a dat seama că meseria ei era cam depășită: „De unde credeam că totul se rezumă la serviciul contabilitate și financiar, ei vorbeau despre control de gestiune. Noi nu înțelegeam despre ce vorbesc, ei nu înțelegeau de ce nu înțelegem. Așa că au adunat vreo 50 dintre noi și ne-au trimis în Franța, să facem o formare de cinci săptămâni. Trebuia să creăm această meserie care nu exista. Ne spuneau că trebuie să fim copilotul managerului în toate acțiunile pe care le întreprinde”.

A continuat o vreme să practice ce învățase în Franța, dar, în final, proximitatea profesioniștilor francezi au ajutat-o să-și descopere adevărata vocație: „Aveam în jur de 40 de ani când m-am îndreptat către resurse umane. A fost primul meu moment de wow, prima decizie de carieră total asumată. Până atunci, tot ce făcusem era pentru că așa se purta, pentru că așa mi-au recomandat părinții sau pentru că așa făcea toată lumea”.

Apoi, succesul a venit în galop. În prezent, conduce echipa de Talent Acquisition și Talent Management, ceea ce ar fi părut literatură SF în ’83, când a absolvit Facultatea de Comerț și a primit repartiție la Uzina de Automobile Pitești. 

Își amintește că pe platformă lucrau 27.000 de oameni, adică populația de azi a unui oraș precum Curtea de Argeș: „Am găsit un colos, impresionant pentru oricine ar fi pășit acolo. Uzina absorbea toată forța de muncă. Aveam acolo părinții, socrii, fratele, vecinii, prietenii. Nu am să uit niciodată imaginea aceea cu sutele de autobuze care se încolonau de la Pitești până la Mioveni. Eram gravidă și bietul tata pleca cu un sfert de oră înainte, să-mi prindă loc în mașină.”

După privatizare, lucrurile s-au aranjat. Corupția a fost prima țintă. În plus, francezii au muncit mult să-i convingă pe angajați să accepte condiții mai sigure de muncă. Nu prea le convenea alor noștri că le scădeau sporurile de pericol.

„La vremea aceea, aveam condiții speciale, condiții deosebite, spor de toxicitate, de calculator, de limbi străine. Ne-a fost greu să înțelegem că e de preferat să lucrăm în condiții bune, decât să rămânem cu condiții proaste, pentru că ieșim mai devreme la pensie sau că luăm nu știu ce bănuț în plus”. 

În 1992, salariul mediu din uzină era de circa 26.000 de lei, peste media națională de 20.140 de lei. Avansul s-a păstrat. Și în 2006, când s-a lansat Logan MCV, leafa ajunsese la 1.166 de lei, față de un câștig salarial mediu la nivel național de 866 de lei în acel an.

Treptat, condițiile de muncă au început să se îmbunătățească, iar cadrul care să permită o economie modernă a fost desenat încetul cu încetul, prin modificări succesive ale legislației.

CODUL MUNCII S-A MODERNIZAT ABIA ÎN 2003
A apărut instituția contractului individual de muncă care prevede consimţământul scris al părţilor, obligaţie stabilită neechivoc în sarcina angajatorului, înaintea începerii activităţii salariatului. Statul a redescoperit o serie de alte principii ale dreptului, cum ar fi interzicerea muncii forţate, principiul nediscriminării în derularea raporturilor de muncă, principiul protecţiei salariaţilor împotriva concedierilor nelegale, al bunei-credinţe şi al consensualismului. De asemenea, s-a stabilit că angajatorul are dreptul de a stabili organizarea şi funcţionarea unităţii, comparativ cu vechiul Cod al Muncii, din 1972, care zicea că oamenii muncii aveau dreptul de a participa la conducere, organizare şi control. Noul Cod al Muncii a stabilit că judecarea conflictelor de muncă este de competenţa directă a instanţelor judecătoreşti, eliminându-se procedurile prealabile de soluționare a acestor conflicte de către organul administrativ ierarhic superior sau organul de conducere colectivă, care în fapt îngrădeau și limitau accesul la justiție al salariaților în vederea soluționării conflictelor individuale sau colective de muncă, iar în ceea ce privește promovarea de acțiuni sindicale, acestea erau practic interzise. Informații oferite de avocat Marius-Cătălin Preduț

În timpul acesta, Adrian Voican trăia visul vamaiot și revoluționa piața turismului de la Ploiești, unde funcționau câteva agenții desprinse din Oficiul Național al Turismului (ONT). Omul dorea un supermarket de turism, cu sute de programe care să le permită clienților să exploreze noi destinații. Diversitatea s-a dovedit lozul câștigător, iar Bibi Tourism s-a extins și în zona B2B. Pe lângă bilete Eurolines, acum vindea și bilete de avion. Piața creștea, dar insuficient, așa că i-a mai dat un impuls, introducând conceptul early booking. Astăzi este program național.

Și presa a spart tipare, dar altfel. În anii 2000, piața online explodează și apar televiziunile de știri, ceea ce, își amintește Iulian Comănescu, „avea să ducă la actualul cancer al televiziunilor de propagandă”. Media se concentrează în mâinile a patru moguli: Sârbu, Vîntu, Patriciu și Voiculescu. Pe lângă ei, joacă în piață și actori străini: Ringier, Sanoma, Burda, Bertelsmann etc. 

În 2006, Comănescu își ia la revedere și o cotește spre marketing și consultanță. Veneau anii opulenți de dinaintea crizei, când presa încasa mult din publicitate.

Deceniul 2000 – 2010 a început timid, dar a continuat cu un avânt nebun: economia începea să producă tot mai mult, iar din 2001 încolo PIB-ul nominal a crescut în ritm susținut. Odată cu el, a crescut și puterea de cumpărare a românilor, deși scurta perioadă de bunăstare a fost repartizată din ce în ce mai inegal.

Europa și Exodul

Integrarea europeană nu a fost nici ea ușoară, deși a existat un consens popular încă din 1990. Cererea de aderare a fost depusă în 1995, iar tratatul s-a semnat zece ani mai târziu. Cu câteva luni înainte de aderare, Comisia Europeană încă mai avertiza în privința unor stegulețe roșii. 

Adrian Voican dă vina pe lipsa de reformă și viziune pe piața muncii: „Când s-au deschis granițele, România a fost victimă sigură. Nu știm să atragem din afară angajați calificați. De 30 de ani pierdem forță de muncă și lucrurile nu se vor opri. Hemoragia trebuie compensată cu importul liber de forței de muncă”.

Statisticile oficiale nu surprind tot tabloul. Îi vizează doar pe cei care emigrează definitiv. La începutul anilor 2000, a venit însă moda căpșunarilor. Românii plecau din țară câteva luni, la muncă de sezon. 

De pildă, Spania nu apare printre primele destinații ale emigranților, dar statisticile lor oficiale estimau la jumătate de milion numărul românilor de acolo, în 2008. Cele neoficiale arătau de două ori mai mult.

Prin urmare, numărul celor în putere și calificați a scăzut încet și sigur, până în punctul în care în România a început să se vorbească despre o criză a forței de muncă. Și Adrian Voican își amintește că în 2008 nu reușea să mai angajeze pe nimeni, din cauza pretențiilor pe care el le considera fără justificare economică.

„Nu mai găseai oameni deloc, iar cei care auziseră de cuvântul avion sau turism cereau niște salarii pe care nu ar fi putut să și le scoată muncind”.

Criza care ne-a maturizat

Paradisul angajatului a durat puțin. În 2008, devenise certitudine iminența unei crize economice. Piața românească a muncii avea să se ducă în cap, rata șomajului aproape că s-a dublat. Salariile bugetarilor au fost reduse cu 25%, iar posturile vacante au fost înghețate.

În mass-media, șocul a fost fatal, crede Iulian Comănescu. Înainte de criză, presa își formase unele repere occidentale, precum separarea editorialului de comercial, iar banii nu lipseau. Doar la capitolul management existau încă restanțe, iar criza le-a scos în relief. Pe fondul ăsta, politicul a preluat controlul.

Adrian Voican consideră că autoritățile au bulversat atunci mediul de afaceri: „Însăși Banca Națională spunea că n-o să fie criză. Parcă îl văd pe Vasilescu (n.r. Adrian Vasilescu, consilier al guvernatorului Mugur Isărescu) la televizor: «Nuu, America e departe, la noi n-o să fie criză». Ne gândeam că asta e, nu mai creștem cu 50%, creștem cu 10%. Dar să scădem cu 50% în 2009 nu ne-am așteptat”. 

A fost anul în care Voican a făcut prima dată restructurări de personal: „M-am gândit așa: o treime pleacă – cei mai slabi, o treime rămâne, iar o treime sunt în duel cu semnul întrebării. În decurs de un an, au plecat și cei trei din duel. Au dispărut și bonificațiile care veneau în urma atingerii unor targeturi. Erau cel mai ușor de tăiat, la salarii umblai mai greu. Cei din primul nivel au ajuns la minimum pe economie”.

De altfel, în 2009, restructurarea era cuvântul care dădea fiori reci tuturor angajaților din România. Într-un singur an, s-au împuținat cu 440.000. Anul 2010 a continuat cu tăieri și în administrația publică.

Cu șomajul la ușă și conturile golite de rate bancare împovărătoare – multe pentru locuințe cumpărate la suprapreț în anii de boom imobiliar – românii și-au cam luat gândul să mai cumpere mașini. 

În decembrie 2008, vânzările Dacia scăzuseră deja cu 55% în România, principala piață a constructorului. Producția se oprise de patru ori în trei luni, iar fostul director Francois Fourmont vorbea despre posibilitatea concedierii a 3.000 de angajați. N-a mai fost cazul. 

La bilanț, Dacia a crescut pe timp de criză, Loganul și Dusterul devenind foarte populare în rândul europenilor și nord-africanilor care nu-și permiteau mașini de lux. Pariul de la Mioveni, făcut cu 10 ani în urmă, avea să susțină la greu întregul Grup Renault, cu cele 18.000 de locuri de muncă de aici. 

Evident, hotarul pus de acest articol epocii de tranziție este unul arbitrar. În multe feluri, tranziția nu s-a încheiat în 2010. În altele, ea s-a terminat chiar mai repede.

Esențial e că economia României era deja pregătită pentru un deceniu în care ar fi trebuit să crească susținut. Deceniul care a urmat a fost însă marcat de o stagnare a produsului intern brut, dar și de o reașezare a economiei țării, despre care vom vorbi într-un articol viitor.

Astăzi

Iulian Comănescu e mulțumit că s-a făcut antreprenor, dar nu a renunțat nici la scris. Analistul media a lansat recent o carte despre un diplomat strălucit al perioadei de tranziție.

Adrian Voican a simțit abia de curând că s-a încheiat criza economică. Își propune să atragă angajați prin configurații de joburi care să răspundă nevoilor și valorilor tinerei generații.

Flota comercială a României nu mai există, iar vestitul dosar penal a rămas o curiozitate judiciară cu două anchete distincte care au dus la concluzii diametral opuse. În 2004, au fost inculpate 80 de persoane, inclusiv Traian Băsescu, iar în 2007 au fost achitate. Același lucru s-a întâmplat cu mare parte dintre fostele fabrici comuniste.

Iar Dacia anunță noi modele anul viitor.

Acest articol face parte dintr-o serie susținută de Confederația Patronală Concordia, cu scopul de a oferi o imagine cât mai clară cu privire la modul în care munceau și muncesc românii.