„Când am pus mâna pe mingea de handbal, am simțit că e pentru mine.” Cele 1.000 de goluri ale Cristinei Neagu 

Cristina Neagu nu are nevoie de prezentări. Este singura jucătoare de handbal care, în istoria acestui sport, a primit de patru ori titlul de Cea mai bună jucătoare de handbal din lume (2010, 2015, 2016, 2018). O simplă căutare pe Google îți va arăta toate reușitele sale, cum ar fi bronzul la Campionatul European din 2010 sau cel de la Campionatul Mondial din 2015, alături de echipa națională. 

În 2023, Red Bull a realizat un documentar despre ea, „The Science Behind Cristina Neagu’s Unstoppable Shot”; în 2020 a reușit cea mai rapidă aruncare a ei – când a atins 129 de kilometri pe oră; iar pe 22 ianuarie 2023, în timpul meciului dintre CSM București și Bietigheim, a devenit a treia jucătoare din istorie care a atins borna de 1.000 de goluri marcate în Liga Campionilor. 

Cristina Neagu s-a născut într-o familie simplă, muncitoare, unde părinții au încercat întotdeauna să ofere tot ceea ce au mai bun copiilor. Așa își descrie sportiva copilăria: mama ei lucra trei schimburi la o fabrică de pâine din București, tatăl ei era taximetrist, iar ea era cea mai mică dintre cele trei surori ale familiei.

„Au răzbit în viață, deși nu le-a fost ușor, și au încercat să ne ofere tot ceea ce a fost mai bun. Am văzut puterea lor de luptă, munca lor, toate astea m-au inspirat în viața și cariera mea”, povestește Cristina.

„Sora mea (mijlocie, nr.) e mai mare cu opt ani, iar cea mare cu 11 ani. Mi-au povestit cum au avut grijă de mine când eram mică, când au preluat din treburile casei, cât ai mei erau la lucru. În timp ce ele creșteau și deveneau adolescente, au fost nevoite să aibă grijă de mine”, povestește sportiva. Au rămas cu toții în relații apropiate, chiar dacă una dintre surori s-a mutat în Spania și se văd mai rar. „Mama, tata și sora din București vin la aproape fiecare meci. Sunt bucuroasă să-i am alături de mine de fiecare dată și că mă susțin. Asta contează foarte mult.”

Vrem să putem relata în profunzime despre viața de zi cu zi a românilor, așa cum e ea. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

De fapt, Cristina este definiția determinării. E de ajuns să vorbești câteva minute cu ea, să-ți dai seama că handbalul îi curge prin sânge, la fel ca dorința pentru victorie și dedicarea totală atunci când intră pe teren. Încă de mică, la toate jocurile copilăriei, iar apoi în toate sporturile practicate, a avut miza câștigului, a lucrat la încrederea în ea, și-a setat obiective, iar apoi a fost decisă să le ducă la bun sfârșit. 

Handbalul a intrat în viața ei la vârsta de 12 ani, când a fost remarcată de antrenoarea Maria Covaci, și a fost dragoste la prima vedere.

„Întâlnirea cu handbalul a fost din pură curiozitate, dar, așa cum se spune, nimic nu este întâmplător. Jucam fotbal, baschet, alergam de dimineața până seara, dar când am ajuns în sala de handbal, am pus mâna pe minge și am văzut ce înseamnă acest sport, am știut că acolo vreau să rămân și nu vreau să mai încerc niciun alt sport. Când am pus mâna pe minge, am simțit că e pentru mine. Am simțit în suflet că e ceva pentru mine, că pot face carieră din asta și nu doar atât, ci că pot să obțin ceea ce îmi doresc să obțin.”

La un an de când s-a apucat de handbal, Cristina și-a propus să devină cea mai bună jucătoare din lume, iar 10 ani mai târziu, în 2010, a obținut titlul oferit de Federaţia Internaţională de Handbal. Au urmat o serie de accidentări și operații (la umăr în 2011, apoi la genunchi în 2013, 2018 și 2021), a stat în total aproape patru ani în afara terenului, dar și-a revenit de fiecare dat și a rămas spectaculoasă în timpul meciurilor.

Din 2006 a jucat la echipa națională, iar la finalul anului trecut și-a anunțat retragerea de la națională, după ce au pierdut șansa de a se califica la turneul preolimpic din 2024. La echipa de club, Cristina Neagu joacă la CSM București, unde cariera ei continuă.

Nu este o jucătoare al cărei parcurs a fost lipsit de controverse, așa că am stat de vorbă cu ea despre acceptarea înfrângerilor, despre salariul din bani publici, relația cu presa, modul în care este construită, dar și despre nevoia ei constantă de a fi mai bună.

Cea mai bună.

„Vor mai fi înfrângeri, dar important e să dau tot ce am pe teren”

Performanțele tale au făcut istorie. Dacă ar fi să faci un top al acestor succese, care ar fi acela și de ce?

Nu știu dacă în ordinea asta, dar dacă ar fi să fac un top aș vorbi despre medalia de bronz de la Campionatul European din 2010, cea de bronz de la Campionatul Mondial din 2015, participarea la Olimpiadă, dar și primul titlu de cea mai bună jucătoare a lumii. 

Apropo de primul titlu, a venit în 2010, la 10 ani după ce m-am apucat de handbal. Când eram în primii ani de sport, la junioare, mi-am propus să fiu cea mai bună jucătoare din lume. Foarte mulți n-au crezut că pot obține asta, dar în 2010 am reușit. Tot în acel an, înainte de titlu, am obținut și prima medalie la un turneu final cu echipa națională de senioare, un moment foarte special. 

În 2015, la fel, medalia de bronz a fost foarte specială, mai ales că a venit într-un moment în care echipa nu s-a descurcat bine la acel turneu final, dar unde am avut o ședință cu fetele în care ne-am deschis, ne-am unit și am format un grup extraordinar care, practic, a întors soarta acelui turneu final. Am reușit să ajungem în semifinale, unde ne-a lipsit foarte puțin să învingem Norvegia și să ajungem în finala campionatului mondial, dar am ajuns în lupta pentru medalia de bronz, pe care am obținut-o cu ușurință împotriva Poloniei. 

Participarea la olimpiadă înseamnă enorm pentru orice sportiv și mă bucur că am avut șansa de a participa la două ediții ale Jocurilor Olimpice.

Ai spus de mai multe ori că-ți place foarte tare să câștigi (și nu doar în meciuri, ci și la jocuri), că ești foarte competitivă. De unde crezi că ai această determinare și cum ți-ai format modul ăsta de gândire?

Nu știu exact, sinceră să fiu. Încă de mică am avut această ambiție, mi-am dorit să fiu cea mai bună la tot ceea ce făceam, inclusiv când mă jucam cu copiii în spatele blocului. Îmi doream să câștig orice joc și să dau tot ceea ce am mai bun. Asta mi-am dorit și la școală, iar în viață nu am făcut nimic cu jumătate de măsură și am încercat să obțin maximum din tot ceea ce am făcut. Odată cu trecerea anilor, mi-am dezvoltat și mai mult latura asta, dar cred că totul a început din copilărie.

Ești colosală ca sportivă, dar au fost multe meciuri în care ai avut dureri extrem de mari și nu ai vorbit despre asta și ești și extrem de critică la adresa ta – din prezent, dacă te uiți la înfrângerile din urmă, dar și la cele care vor veni, ce-ți spui? 

Nu mi-a plăcut să vorbesc despre ce m-a durut sau ceea ce nu am putut să fac, deși de multe ori am intrat pe teren și am avut dureri mari, însă de fiecare dată am încercat să fac tot ceea ce am putut eu mai bine. Am trăit multe înfrângeri dureroase, frustrante, dar am reușit de fiecare dată să mă ridic, pentru că m-am gândit că am dat ce am avut mai bun în acel moment, iar asta m-a ajutat să ridic capul și să merg mai departe. Cu siguranță vor mai fi înfrângeri, dar important e să dau tot ce am pe teren, și cu siguranță îmi va fi mai ușor să trec peste ele.

„Am crezut în mine mai mult decât oricine”

Crezi că dacă ai fi fost mai blândă cu tine ai fi devenit mai „soft” pe teren?

Nu cred că am fost aspră cu mine într-un mod dus la extrem, dar pur și simplu am vrut să fiu mai bună, să învăț lucruri noi, să-mi corectez greșelile și să fac lucrurile mai bine în fiecare zi. Toate astea m-au ajutat să ajung la nivelul la care am ajuns.

La 35 de ani, după atâtea  jocuri, crezi că ai învățat să și pierzi? Ce înseamnă asta pentru un sportiv?

Când eram mai tânără acceptam mult mai greu înfrângerea, dar cu trecerea anilor am învățat și lucrul ăsta.

În sport înfrângerea este inevitabilă, chiar dacă aici, ca-n viață, ne dorim să câștigăm mereu; trebuie să înveți să respecți și adversarii care sunt mai buni ca tine.

Am învățat să fac asta, dar cel mai important pentru mine este să fac tot ce pot eu mai bine în ziua respectivă, la meciul respectiv. Dacă se termină cu o victorie este extraordinar, iar dacă se termină cu o înfrângere, accept sau înțeleg că unele lucruri nu depind doar de mine.

Parcursul tău în sport este asemănător cu un film – succes – accidentare – recuperare – succes – accidentare. Ai început cu umărul, au urmat genunchii – poți să-mi povestești cum au fost perioadele astea pentru tine, ce-ți spuneai, și cum ai reușit să te motivezi și să o iei de la capăt?

Accidentările au fost perioade foarte grele din cariera mea, dar, dacă mă uit în urmă, cred că m-au și ajutat să devin omul și handbalista de azi. M-au întărit foarte mult psihic, m-au învățat cum să mă antrenez mai bine, dar și cum să am mai multă grijă de corpul meu.

Două dintre ele au venit la vârste mai fragede, când poate nu știam cum să gestionez astfel de momente, și mi-a fost greu, foarte greu, dar am crezut întotdeauna că pot să-mi revin. Am crezut în mine mai mult decât oricine și cred că lucrul ăsta este, iarăși, foarte important. E important să crezi tu în tine mai puțin ceilalți; dacă cred și ceilalți este super, dar atâta vreme cât ai încredere în tine, poți trece peste orice obstacol. Eu am făcut asta, am muncit extrem de mult în acele perioade și, până la urmă, toată munca și suferința au fost răsplătite.

Ai spus că înaintea unui meci dormi puțin, mergi la o plimbare sau la sală, dar apoi, odată ajunsă pe teren, nimic nu mai contează pentru tine, ești complet concentrată. Cum ai ajuns să ai această disciplină? 

Odată ce am ajuns la handbal și lucrurile au început să devină serioase, pentru că eu mi-am propus asta, la fel cum mi-am propus obiective mărețe, am știut foarte clar ceea ce-mi doresc, să devin cea mai bună în sportul pe care-l practic, să câștig medalii și trofee. De aici drumul meu a dus într-o singură direcție, spre îndeplinirea obiectivelor. Mereu mi-am făcut planuri, am încercat să urmez drumul către ele în așa mod în care să le duc la bun sfârșit și cred că asta a dus la formarea mentalității de învingător. Mi-am propus un obiectiv și am făcut tot ceea ce a ținut de mine să-l îndeplinesc, apoi următorul și următorul. 

Sigur, ține foarte mult și de profesionalism, de ceea ce-ți dorești, de cât de important este pentru tine să faci lucrul ăsta, iar pentru mine a fost. Handbalul a fost și este pasiunea mea și mi-am dorit să realizez tot ceea ce pot pentru a reuși.

Ți-ai dorit foarte tare aurul pentru Națională, iar anul trecut te-ai retras și ai mărturisit că ai acceptat decizia și toate eforturile depuse în cadrul echipei. Cum se echilibrează în tine dorința asta fantastică de aur și de calificare la Jocuri Olimpice cu cea în care zici că ai înțeles ce aveai de înțeles și „decizia a fost luată”?

E adevărat, întotdeauna visul meu cel mai mare a fost să câștig o medalie de aur cu echipa națională. De fiecare dată când am jucat pentru echipa națională am făcut-o cu tot sufletul și am dat tot ceea ce am avut mai bun și să ajung acolo unde mi-am dorit. Sigur, în ultimii ani, mi-am plănuit și cariera și ce avea să se întâmple la națională, așa că vine un moment în care spui stop și ești împăcată cu decizia.

Știam că acesta va fi ultimul meu campionat mondial, așa cum și anul trecut am spus că va fi ultimul european. 

Sigur, dorința era să mergem la turneul pre-olimpic și mai departe la Jocurile Olimpice. A fost un moment foarte greu, pentru că am reușit să joc doar 20 de minute, din cauza unei accidentări avute, iar asta fără pregătire, deoarece n-am putut să mă antrenez o lună de zile. 

A fost greu, dar sunt împăcată cu decizia, pentru că an de an am mers la echipa națională cu tot ceea ce am avut eu mai bun, cu sufletul, cu dorința, cu leadership-ul. Am încercat să insuflu această mentalitate și colegelor mele, că ne putem lupta în fiecare an pentru medalii și am făcut tot ce am putut pentru națională și a performa alături de ea.

Nu ești doar o jucătoare foarte bună, ci și un lider și pare că atunci când lipsești de pe teren se simte enorm asta. Joci într-o echipă de femei și mi-a plăcut când ai declarat, la un moment dat: „Cea mai dragă amintire este ședința pe care am avut-o în 2015, înaintea meciului cu Brazilia. Momentul acela o să-mi rămână mereu în suflet. Și chiar le povesteam unora dintre fete acum, la Campionatul Mondial, că eu îmi amintesc medaliile și momentele frumoase, desigur, dar că cel mai drag moment pentru mine este acela în care am povestit, ne-am deschis, am fost sincere una cu cealaltă și am format un grup aproape de nebătut.” Simți că la națională ai ajuns la genul ăsta de apropiere cu fetele? 

Ședința respectivă a fost la echipa națională și pot spune cu certitudine că a schimbat cu totul echipa, dar și deznodământului acelui campionat mondial. În prima săptămână ne-am calificat cumva pe ultimul loc calificabil pentru optimi, iar în a doua săptămână am câștigat optimile, sferturile, am pierdut la limită împotriva Norvegiei în semifinală, iar apoi am jucat finala mică, unde am câștigat medalia de bronz. Ăla chiar a fost un moment extraordinar, emoționant, care-mi va rămâne mereu în suflet.

Faptul că am reușit să fim sincere una cu alta, să ne deschidem, să ne spunem ofurile, să creăm o familie în acel moment, ne-a ajutat să obținem rezultatul pe care l-am obținut și calificarea la JO.

Dar la CSM, cum sunt echipa și fuziunea dintre voi? Apropo de asta, de ce crezi că are nevoie o echipă pentru a crea acest spațiu de vulnerabilitate și încredere?

La echipa de club, deși cumva paradoxal, pentru că petrecem mai mult timp împreună față de echipa națională, e destul de greu să legi astfel de relații, în condițiile în care an de an, sau la diferență de doi ani, se schimbă jucătoarele, unele vin și altele pleacă. Abia atunci când reușești să creezi anumite relații cu unele jucătoare, ele pleacă. Pe lângă asta, gândește-te că suntem din țări diferite, vorbim limbi diferite, avem culturi diferite. Pentru a crea o astfel de legătură e nevoie de timp, de deschidere și încredere.

Da, cred că putem avea o astfel de apropiere la echipa de club, dar toate aceste lucruri nu se pot întâmpla peste noapte. Uite, la CSM, începutul de sezon a fost puțin mai greu, pentru că din nou au venit și plecat jucătoare, dar, ușor, ușor, pot spune că s-au creat anumite legături și suntem bine în momentul de față.

„Toate echipele de handbal din România sunt susținute din bani publici”

Vreau să să vorbim puțin și despre criticile din exterior și cum le faci față. În primul rând, simți vreo presiune din partea celor care comentează că CSM e susținută cu bani de la primărie? Te afectează asta, mai ales în an electoral?

E un subiect sensibil, mai ales că din 2017, când am venit la CSM, se vorbește foarte mult despre asta, în special despre salariul meu din bani publici, deși toate echipele de handbal din România sunt susținute din bani publici și toate jucătoarele sunt plătite cu bani publici.

Deși la început am simțit o oarecare presiune și am pierdut multă energie pe acest subiect, pur și simplu am încercat să-mi văd de treaba mea, să joc cât pot de bine și să ajut echipa. Asta am considerat a fi cel mai important, pentru că nu am cum să schimb nici părerea oamenilor, nici criticile care vin din exterior.

Sunt și voci care spun că ești „un mic dictator” în echipă – cum te raportezi la asta, cum vezi poziția ta între lider și jucătoare și ce ți-ar plăcea să înțeleagă lumea?

În primul rând, cer foarte multe de la mine, și apoi și de la oamenii cu care lucrez, pentru că-mi doresc să câștig, să performez, și nu-mi plac jumătățile de măsură.

Încerc, prin tot ceea ce fac, să-mi împing colegele de la spate să fie mai bine, să creăm un grup puternic și o echipă care să câștige și care să-și atingă obiectivele. Nu cred că toate astea înseamnă să fii un mic dictator, mă și amuză descrierea.

Sunt o jucătoare profesionistă și cred că sunt un exemplu prin modul în care mă comport și antrenez, și îmi doresc pur și simplu aceleași lucruri și de la ceilalți oameni cu care lucrez.

Iar tot la capitolul critici, vreau să închei cu cele care vorbesc despre relația ta cu presa. Știu că ai spus recent că nu e nimic personal și sunt momente după un joc în care nu ai chef să vorbești, dar există și exemplele în care ai refuzat interviuri din România în detrimentul celor din afară. De ce?

Presa face parte din job-ul meu și am încercat să mă achit de această „datorie” cât am putut de bine. Sigur, există și momente în care nu vrei să vorbești cu presa sau să accepți anumite interviuri și, de-a lungul anilor, am primit și foarte multe cereri. Pe unele le-am onorat, pe altele le-am refuzat, dar nu a fost nimic personal și cred că mi-am făcut datoria față de presă de fiecare dată, așa cum am știut mai bine. 

Toate echipele în care am lucrat au reguli și una dintre ele este că nu doar anumite jucătoare merg să vorbească cu presa, ci fiecare din echipă trebuie să facă asta.

Sunt conștientă că până de curând am fost și căpitanul echipei naționale, și căpitanul CSM București, și poate am avut câteva lucruri în plus de făcut, pe care le-am făcut atunci când au fost solicitate. Altfel, fiecare jucătoare trebuie să vorbească cu presa, nu doar una singură. Uneori, poate și din motivul ăsta s-au supărat jurnaliștii și au crezut că nu vreau să vorbesc cu ei, dar nu, pur și simplu era rândul altcuiva să o facă.

„Încurajez sportivii să aibă grijă de sănătatea lor mintală”

Ai trecut vreodată prin perioade de depresie sau momente în care ai simțit că nu mai poți? În sport se vorbește destul de rar despre asta și mi-ar plăcea să știu, dacă vrei să-mi povestești, un astfel de moment și cum crezi că ai trecut peste?

Când am suferit acele accidentări au fost momente foarte grele, m-au ținut destul de mult timp departe de teren, iar la un moment dat am simțit că nu mai pot. Am început să mă întreb dacă pot să-mi revin, cum o să fie când îmi revin, inclusiv după ultima accidentare, la campionatul european din 2018, când aveam 30 de ani, dar și după aceea. 

Mi-a fost foarte greu, pentru că nu-mi reveneam și la un moment dat devenisem obsedată de genunchi, vorbeam doar despre asta. Nu-mi dau seama dacă situația a mers mai departe către o depresie, nu cred, dar a fost o situație destul de complicată.

Cum am ieșit din situațiile grele? Întotdeauna am crezut că o să fie mai bine, că trebuie să am răbdare și atunci când am reușit, chiar dacă mi-a luat o bună perioadă de timp să încep să mă antrenez, ușor, ușor am început să fiu bine din punct de vedere fizic și, automat, și din punct de vedere psihic.

Ai apelat vreodată la ajutorul unui terapeut pentru momentele de dezechilibru sau cele de epuizare psihică? Crezi că ar fi util să se vorbească în sport mai des despre asta și sportivii să fie încurajați să aibă grijă de sănătatea lor psihică, cum vezi lucrurile?

Nu am apelat niciodată la un terapeut, dar da, cred că sportivii trebuie să aibă grijă în egală măsură și de sănătatea lor fizică și de cea psihică. Sunt multe lucruri care nu se văd, presiune, stres, tracul de competiții, frica de a greși, și toate ne afectează psihic fără să ne dăm seama.

Da, aș încuraja sportivii, chiar dacă eu nu am făcut-o, mai ales pe cei tineri, să aibă grijă de sănătatea lor mintală și, de ce nu, aș încuraja prezența unui terapeut/psiholog în cadrul echipelor și inclusiv în sporturile individuale.

Din tot ceea ce-am citit despre tine pare că te antrenezi non-stop, inepuizabil, cu regularitate – care sunt lucrurile la care ai renunțat odată cu această carieră, poți să-mi dai câteva exemple? Regreți ceva anume?

Nu regret nimic, chiar dacă au fost momente în care am avut programe diferite, am fost mai mereu plecată sau am pierdut lucruri din programul obișnuit al oamenilor. Poate, când ești tânăr și copil, oamenilor li se pare că renunți la copilărie în favoarea antrenamentelor, dar cred că lucrurile astea, mai ales dacă ajungi la un nivel înalt, ți se întorc cu vârf și îndesat. 

Trăirile, emoțiile, senzațiile pe care le ai atunci când câștigi ceva sau faci ceva bun pe teren, care te face fericit, când obții ceea ce-ți dorești, cred că lucrurile astea nu se compară cu nimic. Nu regret nimic, nici măcar perioadele de accidentare care m-au ținut în afara terenului aproape patru ani. 

Mulți spun „ce s-ar fi întâmplat dacă nu te operai la umăr”, că de când am făcut asta am jucat doar cu dureri, sau „cum era dacă nu aveai ambii genunchi operați”, dacă eram mai bună sau nu, dar lucrurile astea m-au întărit pe alte părți și toate au contribuit la jucătoarea care sunt azi.

„Oamenii cred uneori că sunt un robot”

Ce e în mintea ta și oamenii nu apucă să audă mai niciodată?

Mi-aș dori ca oamenii să vadă că și eu sunt tot un om la final de zi. Dincolo de aura asta a mea de luptătoare, de om care nu cedează niciodată, care poate să vină după o pauză de două, trei, șapte, zece luni și să joace extraordinar în primul meci, mi-aș dori ca oamenii să vadă că nu e atât de ușor să faci lucrurile astea. 

Chiar dacă eu așa i-am obișnuit pe toți – nu m-am plâns niciodată, am dat mereu ce am avut mai bun, indiferent de accidentări sau perioadele grele prin care am trecut, am jucat toate jocurile la intensitate maximă, am dat 100% și am avut evoluții constante pe parcursul carierei mele – nu a fost simplu sau ușor și asta mi-ar plăcea să înțeleagă cei din jur și, uneori, să nu mai fie atât de răutăcioși.

Că nu e normal să vii după o pauză lungă și să joci bătând din palme foarte bine, din contră, lucrul ăsta este extrem de greu de realizat. Și poate pentru că am făcut asta mulți ani, oamenii cred uneori că sunt un robot care trebuie să facă lucrurile bine tot timpul.

Ce părere ai despre retorica românească „dacă câștigi, ne mândrim cu tine, dacă pierzi, nu ești în stare de nimic”? Te afectează asta în vreun fel? 

Astfel de comentarii sau păreri vin și pe un fond emoțional, după anumite meciuri, unde echipa ta favorită câștigă sau pierde.

Poate uneori oamenii își varsă propriile frustrări în aceste păreri, dar, până la urmă, niciun sportiv și nicio echipă nu poate câștiga non-stop.

Cei care se pricep cu adevărat la sport, care-l iubesc și care-l practică știu ce înseamnă să pierzi, și cum nu trebuie să faci nuntă la victorie și nici înmormântare din înfrângere. 

Pe parcursul carierei mele am fost suficient de norocoasă să am parte de oameni care au fost alături de mine și în momentele mai puțin reușite, dar și care s-au bucurat cu mine la victorii. 

Cât despre mentalitate, părerea oamenilor nu ai cum s-o schimbi, dar poți merge mai departe, să încerci să-ți faci treaba cât poți tu de bine, iar cei care sunt acolo lângă tine, și înțeleg fenomenul, vor fi în continuare și te vor susține și la bine și la rău, indiferent de situații.

„Avem nevoie ca autoritățile să creeze un mediu sănătos pentru tinerii sportivi”

Cum vezi echipele de handbal feminin românești de la ora actuală și care sunt speranțele tale pentru jucătoare?

Cred că au trecut câțiva ani buni de când echipele românești au obținut niște performanțe cu adevărat extraordinare și nu e chiar cea mai fericită situație. Sigur că ne dorim, sperăm, iar eu care-mi continui cariera la nivel de club îmi doresc să obțin performanțe la nivel european. Voi face ce pot mai bun să se întâmple asta.

Simți că la nivel național există o judecată la nivel de societate în ceea ce privește femeile sportive față de bărbați, cum vezi lucrurile? Ți-ar plăcea să se schimbe ceva vizavi de asta?

Cred că nu greșesc dacă spun că, nu doar la nivel național, ci și în lume, la nivel internațional, există cumva o judecată față de femeile sportive, sau față de femei, în general, sau o diferență între femei și bărbați. La nivelul sportului pe care-l practic nu pot spune că am simțit diferența asta, dar și pentru că echipa feminină de club, dar și cea națională, au performat, au obținut rezultate bune, și atunci am avut parte de susținerea tuturor. 

Știu sigur că la echipele de handbal din alte țări, am colege care mi-au spus, se fac aceste diferențe, inclusiv financiare, iar echipele feminine se luptă să ajungă la același nivel și să aibă parte de același tratament ca echipele masculine.

Mi-aș dori să se schimbe ceva în asta și cât mai multe femei să reușească în job-urile pe care le au, nu doar în sport, și să demonstreze că pot fi, fără nicio problemă, la același nivel cu bărbații, și chiar mai sus de atât.

Cum crezi că ar trebui să se implice statul român în susținerea sportivilor de performanță? Ce nu face sau ce ar trebui îmbunătățit? 

Avem nevoie de infrastructură, de un sistem sănătos, de un mediu propice în care copiii pot practica sport și pot ajunge să facă sportul pe care și-l doresc, la cel mai înalt nivel. Avem nevoie ca autoritățile să se implice și să creeze un mediu sănătos pentru tinerii sportivi.

„Sportul te ajută să te dezvolți ca om”

Persoane ca tine sunt o inspirație pentru tineri și tinere și știu că încurajezi foarte tare oamenii să facă sport – ți-ar plăcea să vezi mai multe fete în handbal? 

Mi-aș dori ca din ce în ce mai mulți copii să facă handbal și să văd cât mai mulți copii la sport, să facă mișcare, să se distreze, să-și facă prieteni, să se educe prin disciplina asta și să se dezvolte ca oameni. Sportul nu te ajută doar fizic sau din punct de vedere al sănătății, ci te ajută să te dezvolți și ca individ. 

Cum simți însă că se raportează tinerii din România la sport? Handbal sau tabletă? 

Cred că lucrurile se mișcă în rândul generațiilor tinere și cred că sunt copii care merg către sport, chiar dacă avem această problemă cu tehnologia și mulți preferă să stea în case, pe telefon sau tablete. Îmi doresc să văd copii la sport și sunt bucuroasă să știu că există lucrul ăsta, și, prin munca mea, pot să-i inspir și pe alții.

În final, mi-ar plăcea să-mi spui ceva despre Cristina din afara terenului, ceva care te face să râzi sau să zâmbești, să fii relaxată și senină sau poate chiar să te enerveze. Cristina  despre care nu foarte mulți știu. Ce ai pune aici?

Sunt o persoană normală și-mi plac lucrurile simple. Îmi place să călătoresc, să merg la cumpărături, îmi plac căldura, marea și să fac plajă. Îmi plac foarte mult vacanțele și să pot să mă relaxez în locuri unde nu sunt atât de mulți oameni, unde pot face lucruri simple, pe care le fac oamenii obișnuiți. 

Altfel, în perioada următoare sunt angrenată în competiții. Deși cariera la echipa națională s-a încheiat, ea continuă la echipa de club, unde suntem în partea a doua a sezonului, avem meciuri din trei în trei zile și un program extrem de încărcat. Îmi doresc să fiu sănătoasă și să pot să ajut echipa cât pot de mult să-și îndeplinească obiectivele.