Boala zilei de azi, nevoia de poveste

Care e povestea ta? Dacă ai fi personajul principal al unui film, roman sau serial, ar fi oare scenariul interesant? Ce gen ar fi – comedie, dramă, film de acțiune? Privește-te o clipă din afară: ce face personajul (adică tu) în afară de a mânca și a dormi?

Ce vrea acest personaj (adică tu)? Ce dificultăți are, care este conflictul cu care se confruntă? Care sunt lucrurile cu care e de acord, pe care le crede, care o/îl definesc?

Poate cea mai importantă întrebare: cum este lumea în care se află și trăiește acest personaj – care sunt frământările ei, eroii ei, dușmanii ei?

E posibil ca la pachetul de întrebări de mai sus să nu ai de fapt un răspuns. Ceea ce e normal. Cred că foarte mulți oameni, în acest moment al istoriei și mai ales în emisfera nordică, nu fac parte dintr-o poveste și nu au o poveste.

Încă.

Cuvântul “poveste” este înșelător. Ar sugera că e vorba de un neadevăr, o minciună, o ficțiune. Dar nu asta e important – povestea, așa cum folosesc termenul aici, este despre un lucru al cărui adevăr e nemăsurabil, subiectiv sau irelevant. Ce contează este că povestea are protagonist, ritm, cadru.

Posedă un stil, se încadrează într-o tematică mai largă, definește bine și rău, corect și incorect, arată ce contează și ce joacă o relevanță mai mică. Povestea din care faci parte îți dă sens, te ordonează, te încarcă cu fericire.

Ți se pare ciudat ceea ce scriu? Te invit să te gândești la faptul că umanitatea a trăit aproape întotdeauna în povești. Religiile au fost poveștile fundamentale – primele povești.

O religie îți asigură o comunitate, un cadru de acțiune care trece de ziua de azi, adică un drum, un obiectiv. Îți dă repere morale și identifică inamici. Îți dă un triplu rol de frunte: ești participant în singurul dialog vital care există – cel cu zeul; ești purtător de steag al comunității care deține Adevărul împotriva dușmanilor necredincioși sau eretici sau păgâni; ești luptător pentru salvarea propriului tău suflet și/sau a nemuririi tale.

În timp, religiile au obosit. Nu toate și nu în același timp. Pofta individuală de a face parte dintr-o poveste a rămas, însă, neschimbată. Apariția statului național și a ideologiilor politice se suprapune aproape perfect cu epoca reducerii în forță a poveștilor religioase.

La mijlocul secolului al XVIII-lea, Frederic cel Mare – regele Prusiei protestante – invadează Silezia, provincie protestantă a Imperiului (catolic) Austriac.

Un consultant prusac, cum i-am zice azi, vine cu o idee: “Hai să tipărim o proclamație pe care să o răspândim prin Silezia, spunându-le oamenilor să se bucure întrucât am venit să-i eliberăm de sub jugul catolic!” Frederic, un om altfel trist și sobru, are o criză de râs isterică. În acel moment religia nu MAI era o poveste iar statul național nu era ÎNCĂ o poveste.

Oamenii erau liberi de povești.

Faptul că poveștile au avut uneori momente de respiro nu este unul confortabil. Mulți dintre noi încearcă să îndese povești acolo unde nu le e locul.

În 1683, Viena a fost asediată de otomani. Dealul Kahlenberg este locul unde s-a decis, în acel moment, soarta orașului, a imperiului și probabil a Europei. Acum câțiva ani, dealul devenise un loc de pelerinaj pentru extrema dreaptă burgheză, de stil nou. Islamofobii celebrau rezistența creștinătății în fața invadatorilor.

Dar nimeni nu știa și nu credea asta atunci, în 1683. Ludovic al XIV-lea, catolicul rege al Franței, pusese invazia la cale împreună cu sultanul pentru a reduce puterea (imensă) a habsburgilor. De partea turcilor luptau numeroși creștini – unguri luterani anti-Viena și, da, valahi ortodocși și moldoveni ortodocși. De partea austriecilor erau tătari musulmani din Crimeea.

Revenind la succesiunea istorică a poveștilor, pe ruinele religiilor statul a încercat să creeze propriile sale povești.

Noțiuni geografice au devenit națiuni. Istorii și mitologii au fost presate în mințile a sute de milioane de oameni prin sistemul de învățământ, a cărui cârmă a trecut de la biserici la stat.

S-au inventat inamici, s-au imaginat granițe noi, s-au contabilizat traume naționale. Precum o floare care iese din ghiveci și se cațără pe fereastră, societățile au crescut dincolo și peste povestea statului-națiune, încurajate în acest sens de o serie de factori pe care nu-i mai menționez aici.

Ideologiile au pâlpâit puternic, preluând ștafeta, dar au fost prea slabe pentru a o căra îndeajuns.

Nazismul s-a auto-eliminat din istorie. Stânga este încă în convalescență după căderea comunismului, suspinând după Marx și schemele lui simple dar niciodată realizate în practică.

Dreapta suferă și ea, având nevoie să apeleze la elemente identitare pentru a-și menține susținătorii – partide pragmatic și rațional pro-business din lumea anglo-saxonă au devenit parodii ale micro-organizațiilor fasciste de acum cinci sau șase decenii.

(Știința nu e de ajuns. N-are cum. Ca metaforă, faptul că ai inimă și plămâni e esențial pentru existența ta – dar nu te gândești constant la funcționarea organelor tale interne și, dacă ai încerca acest lucru, nu ți-ar furniza satisfacție.

Nici bunăstarea nu e de ajuns. În liniile metaforei de mai sus, un transplant sau o serie de transplanturi ți-ar mări performanța fizică, dar asta nu te-ar ajuta să treci peste o depresie sau să eviți plictiseala într-o după-amiază ploioasă.)

Deci unde suntem acum? Descrierea cea mai adecvată este: într-un moment de căutare a poveștilor.

Momentele precedente de pauză-între-povești au reprezentat o pendulare între excese și o excelență creativă molcomă și temeinică. Nu a fost niciodată vorba de o tăcere prelungă, ci de o cacofonie groaznică ce își căuta melodia. Secolul al XVIII-lea conține orgii stupefiante dar și revoluțiile americană și franceză.

Dostoievski surprinde mai târziu un moment similar: personajele lui au părăsit povestea religiei dar nu sunt convinși de cea a statului (rus) și nici nu s-au convertit ideologic într-un sens sau altul. În Crimă și Pedeapsă, el descrie forfota aferentă lipsei de poveste:

„Oamenii (..) turbau şi-şi pierdeau mințile. Dar niciodată, niciodată oamenii nu s-au considerat atât de inteligenți şi atât de siguri de adevărul lor ca cei atinşi de boală. Li se părea că niciodată n-au existat verdicte, deducții științifice, convingeri morale şi credințe mai neclintite ca ale lor. Sate întregi, oraşe întregi, popoare întregi se molipseau şi cădeau pradă nebuniei. Toți erau agitați şi nu se înțelegeau între ei; fiecare credea că el singur cunoaşte adevărul şi se chinuia, uitându-se la ceilalți, se bătea cu pumnul în piept, plângea şi-şi frângea mîinile. Oamenii nu mai ştiau să judece ce este bine şi ce este rău. Nu ştiau pe cine să condamne şi pe cine să achite.”

Deloc rea această descriere din 1866 a Facebook-ului. 

Practic, multe din lucrurile pe care le vedem azi și care ne par nerozii, bizarerii sau ciudățenii sunt rezultatul setei de poveste.

Oameni cu o existență fără sclipiri sau vibrații se pregătesc de ani buni în SUA pentru o luptă care nu va veni niciodată împotriva unui guvern totalitar – încercând să reînnoade povestea lui 1776.

Alții se întorc la prima și ultima poveste din viața lor, cea a entităților atotputernice care îi monitorizează și le decid viața – “nu sunt irelevant, sunt parte dintr-o poveste, Bill Gates/Securitatea/cercul reptilienilor vrea să mă controleze!”

Există semi-povești, substitute de povești, lucruri care seamănă cu o poveste (deși nu sunt, lipsindu-le câteva elemente importante) : milioane de oameni se dedică total și complet creșterii copiilor, urcatului pe munți, destinului unui club de fotbal, realizării unei descoperiri științifice într-un domeniu obscur, drogurilor, alcoolului, jocurilor pe calculator, ficțiunii de vreun fel sau altul.

Pentru fiecare hobby imaginabil există frenetici, experți, maeștri care au dedicat enorm de mult timp ascensiunii întru performanță, încercând să producă din experiența lor în acea nișă un firișor de poveste.

Nu găsesc deloc întâmplătoare ascensiunea recentă a poveștilor pentru copiii din noi: cele ale super-eroilor de benzi desenate. Există, desigur, și oamenii care încearcă să (sus)țină poveștile trecute, folosind mantre ideologice pentru a-și sugruma personalitatea. Unele țări dau copy-paste din trecut și asta e. Coreea de Nord încearcă să pretindă că este în 1988. Conducerea Rusiei se comportă de parcă țara se află în 1890. De-a lungul și de-a latul Europei de Est se plagiază fără rușine teme, idei, fraze de acum o sută de ani.

Odată ce privim totul în termeni de “povești”, este clar că suntem într-o epocă de acumulare ce va duce la noi povești și noi tipuri de povești.

Nu vom retrăi anii interbelici, deși similitudinile sunt uneori tulburătoare – ci ceva cu totul diferit. Nu ne îndreptăm spre trecut.

În mod normal, m-aș fi așteptat ca marea dezbatere a viitorului oarecum imediat să fie gradul în care acceptăm interconectarea corpului uman cu tehnologiile moderne.

Ai accepta implantarea unui cip care să prevină, în mod garantat, orice infarct? Sau care să blocheze dezvoltarea unor celule canceroase?

Și dacă un al doilea cip ți-ar mări viteza de funcționare a creierului cu 20%, fără efecte negative semnificative? La al câtelea cip te-ai opri? Cum ai privi oamenii cu cipuri dacă nu-ți permiți procedura de implantare? Cum i-ai privi pe cei fără, în cazul în care ți-o permiți?

Se pare însă că istoria se grăbește. Punctul roșu pe harta lumii, acum, sunt Statele Unite. În Federația Rusă de asemenea fierb contradicții intense, dar nu văd deocamdată fervoarea intelectuală care să producă povești noi.

Probabil America va fi punctul de pornire. Și nu mă refer la Donald Trump când fac această prognoză: el este rezultatul și întruparea unei povești, cea despre o țară care a fost cândva “great” dar nu mai este. Această perspectivă conține și implorarea implicită pentru o soluție. Adică pentru o nouă poveste.